Domesto
Bătăi puternice în uşă (nu merge soneria). Marieta strigă la mine de parcă aş fi surdă: „E opt. Am venit prea repede?“ Are faţa rotundă, părul rar, braţele albe ca de aluat. Se descalţă (vă rog, nu e nevoie!), inspectează casa cu un ochi de cunoscător. Strigă din nou: „Ai cumpărat?“ Studiază „produsele“ aliniate pe gresia din baie, mop-ul, cîrpele. Cu buzele ţuguiate: „Nu e bine. Nu ţi-am zis să iei Domesto? Fără Domesto nu facem nimica!“ Da, uitasem de „Domesto“. Cobor pînă la supermarket să cumpăr. Între timp, ea se schimbă şi se apucă de treabă. O găsesc cocoţată pe pervazul ferestrei, frecînd un geam cu sîrg. „Ia, mamă, ţine-mă un pic, că mi-e frică... şi trebe să mă aplec oleacă pe dinafară!“ O ţin, stau la etajul şapte. „Poţi să schimbi tu apa asta... uite, e deja neagră! Of!“ Ton de reproş. De cînd n-au mai fost spălate geamurile? Încerc să-mi amintesc. De cînd le-am montat. Cu admiraţie: „Astea îs termopane din alea bune!“ Peste jumătate de oră, se plînge că o dor şalele. Apoi o văd în patru labe, în bucătărie. Mă simt prost. „Mamă, poţi să mă ajuţi să dau dulapurile astea la o parte?“ Le dăm. Strigă de undeva din spatele dulapului: „Aţi avut gîndaci şi aţi dat cu otravă, aşa-i?“ La rugămintea ei, schimb din nou apa. „Tu, dacă ai de plecat undeva, du-te! Că mă descurc io aicea şi singură... dacă ai încredere să mă laşi!“ Am încredere, dar nu plec. Mă prefac că lucrez la laptop. Strigă: „Mamă, poţi să urci tu pe scaun şi să iei păienjenii ăia că eu n-ajung!“ Urc, iau „păienjenii“. Rîde. „Ce să-i fac dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu... mică!“ Bucătăria e aproape gata, dar şi „Domesto“ s-a terminat. „Nu te duci să mai iei unul? Fără Domesto, nu iese baia cum trebe!“ Şi nu mai am cumva nişte cîrpe curate? Ba da, îmi rup un tricou. Voce din debara: „Ce faci, mamă, cu hainele astea de la ţii aicea-n saci?“ „Nu le mai port şi n-am avut timp să le arunc!“ „Păi, dă-mi-le mie dacă tot le arunci! Le duc la ţară, la o nepoţică!“ I le dau. Şi le pune deoparte. Mă întorc la computer. „Mamă, trebe să te scol un pic de acolo, ca să şterg sub birou... numa cinci minute!“ Mă ridic, stau stingheră lîngă ea, în picioare. „Şi computerul ăsta cum se spală, mamă, că io nu ştiu... Să nu-l stric!“ „Lăsaţi că mă ocup eu de el!“ După încă vreo două ore se refugiază în baie, ultima redută care trebuie să-i cedeze. Din baie se aud nişte bolboroseli şi sîsîieli de parcă Marieta s-ar lupta cu niscaiva şerpi acvatici. Mă strigă. S-a terminat „Domesto“? Cu mîndrie: „Uite, mamă, cum arată cada! N-a mai fost aşa curată de cînd s-a dat blocu-n folosinţă!“ Recunosc că aşa e. „Şi ţi-am pus aicea pe chiuvetă o laveţică. Cînd se mai murdăreşte, mai ştergi şi tu, ca să nu mai prindă jeg... bine?“ Roşesc.
Ziua de lucru s-a terminat. În privinţa plăţii ne înţeleseserăm la telefon, însă ştiam că „se obişnuieşte“ să dai şi ceva de mîncare, la final. Improvizez: crenvurşti, ouă, brînză. „Crenvurştii ăştia parcă-s plastic!“ Rîde cu gura plină. „Nu vreţi o bere?“ Bea vreo două şi dintr-odată parcă ne cunoaştem de-o viaţă. Nu-i mai vine să plece. „Auzi, mămică, ia mai dă tu o fugă pînă la magazin şi ia o varză şi nişte kaiser... să-ţi fac o vărzucă la cuptor că văd că n-ai nimica de mîncare în frigider! Nu-ţi mai cer nici un ban... e plăcerea mea!“ Varza a fost bună, dar curăţenia – cam de mîntuială.
(Dilema veche, nr. 203, 30 decembrie 2007)
