Epoca de aur şi automobilul
Eram la mare, în acei ani... cînd totul se închidea fix la ora 10 seara fix, cînd restaurantele, cofetăriile (termenul „cafenele“ devenise fără încărcătură semantică – e drept, nu-i luase loc un altul, derivat eventual de la celebrul „nechezol“) etc. îşi invitau clientela – mai elegant, mai răstit – să grăbească consumaţia (care se reducea la o ofertă minimală şi etern aceeaşi – zi de zi şi sezon de sezon, unul mai estival decît altul).
Ne aflam pe o terasă, la lumina obscură a tuburilor de neon, veşnic pîlpîindă, în faţa unor mese pătrate, de fix patru locuri (aceleaşi în toate „locantele“ de acest fel), gata să ne ridicăm... cînd atmosfera cenuşie a fost momentan disipată de întrebările retorice, pe un ton continuu ascendent – de la nedumerire, confuzie, pînă la iritare şi indignare: „Why close?!“, „It’s only ten!“, „What about you?!“, „I want some more beer!“, „Some more!“, „Waiter!“, „What’s this?!!“
În acelaşi timp, ca o reacţie în lanţ, la o masă alăturată, un alt grup de vorbitori de engleză – una extrem de ciudată pentru urechile mele de trăitor exclusiv pe pămîntul autohton (aveam să mă dumiresc însă destul de repede că erau australieni, poposiţi, dintr-o profundă eroare, pe ţărmul Pontului Euxin) – încercau cu greu să facă faţă avalanşei de întrebări – tot retorice – ale unui puşti de aproximativ 12 ani care, pe aceeaşi tonalitate – de la nedumerire, pînă la iritare şi indignare – nu-şi putea stăpîni uluiala că de jur împrejur nu vedea alt tip de maşină... decît Dacia... „What kind of a country is this? Look around: there are only Dacia, and no other kind of a car! Only Dacia! You see!?“
Tot în acei faimoşi ani de glorie ceauşistă, am reuşit performanţa absolută a unei excursii în RDG. Echipajul din care făceam parte călătorea într-o Ladă portocalie (marcă de invidiat în acele vremuri, în care – după cum s-a putut constata din relatarea anterioară – nu zăreai la orizont decît automobilul autohton de fabricaţie piteşteană). Excursia era una de excepţie (ieşeam din beznă şi începeam să zărim vitrine cu lumină şi mîncare), iar maşina ne servea – cu pioşenie – şi de credincios prieten de drum, dar şi de adăpost de noapte prin vreo parcare mai periferică sau de micro-restaurant la popasurile de hrană frugală, îndelung şi economicos chibzuită.
Pe măsură ce rulam, deveneam tot mai încrezători în performanţele automobilului nostru multifuncţional care părea să treacă – cu succes – barierele de pretenţii şi gusturi automobilistice ale esticilor.
Totul s-a schimbat brusc pe autostrada comună Est-Vest din Berlin, preţ de cîţiva zeci de kilometri, cînd – aiuriţi de peisajul neverosimil: maşini colorate, luminoase, strălucitoare, decapotabile sau ne-, feţe zîmbitoare, pălării enorme (latest fashion sau retro), lume destinsă, atmosferă cu adevărat estivală – ne-am dat seama că deveniserăm, prin lovitură de teatru, un fel de paria a traficului, de vreme ce luxoasele automobile ne depăşeau vîjîind, unul după altul, nu însă fără ca şoferii şi ceilalţi coechipieri să întoarcă, sistematic, capul, spre a privi, cu o curiozitate compătimitoare, spre marca estico-sovietică a maşinii noastre portocalii, de care, în ascuns, eram atît de mîndri. Deveniserăm, în această fantastică ofertă concurenţială, „o piesă rară“!
(Dilema veche, nr. 62, 25 martie 2005)
