Picasso în Palestina

Printre altele, globalizarea a făcut ca accesul oamenilor la artă să fie mai facil: nicicînd nu am avut parte de o circulaţie atît de intensă a bunurilor culturale ca acum. Muzeele îşi împrumută unele altora obiecte de patrimoniu, spectacolele de teatru fac turul lumii în turnee, filmele se difuzează aproape simultan în mai multe ţări, cărţile se publică, se traduc, se vînd mai peste tot. Însă globalizarea asta n-a cuprins chiar lumea întreagă. De fapt, numai Occidentul pare să fi intrat în acest joc, în această frenezie a schimburilor culturale. Săptămîna trecută s-a înregistrat un progres (mic) în acea parte a lumii despre care nu aflăm decît din „breaking news“.

„Picasso în Palestina“ – acesta era titlul ştirii citită undeva pe un portal (global!) de informaţii. Dacă ar fi căzut încă o bombă, probabil că nu ar fi avut acelaşi efect.

Bust de femeie, pictura lui Picasso datată 1943, o operă de artă deţinută de Van Abbemuseum din Eindhoven, va fi prezentată, pentru o lună, la Şcoala de Arte din Ramalah. În timp ce Autoritatea Palestiniană încearcă să instrumentalizeze mica-mare victorie anunţînd că „s-a făcut încă un pas pentru recunoaşterea internaţională a statului palestinian“, colecţionari, muzeografi şi curatori din lumea întreagă încearcă să afle, uimiţi, cum a fost posibil.

În ianuarie 2009, Charles Esche, directorul muzeului olandez, susţinea o conferinţă. În faţa sa se aflau scriitori, artişti angajaţi, curatori şi muzeografi din Israel, Turcia, Liban, Egipt şi Iordania, dar şi un anume Khaled Hourani, directorul International Academy of Art Palestine, o şcoală obscură despre care nimeni nu mai auzise pînă atunci. „Hai să ne gîndim la nişte idei radicale“, a spus Esche, poftindu-şi invitaţii să propună proiecte de schimb cultural între Occident şi ţările regiunii pe care noi, occidentalii, o numim generic „Orientul apropiat“. „Ce aţi face dacă aţi putea dispune, fără oprelişti, de colecţia noastră?“ – i-a întrebat Esche. (Colecţia Van Abbemuseum cuprinde 2000 de desene şi 700 de picturi: Lissitzky, Kandinsky, Chagall, Beuys, Picasso. Valoarea estimată: 150 de milioane de euro.) Evident, nici un muzeu din lume nu şi-ar pune la bătaie întreaga colecţie, totul era doar un test. Primul care a intrat în joc a fost Khaled Hourani: ar vrea să-l ducă pe Picasso în Palestina. Probabil că în sală toată lumea a izbucnit în rîs. Adevărul e că numai un visător ar fi putut exprima o asemenea dorinţă; şi numai un director foarte curajos (a se citi: iresponsabil) ar fi putut încuviinţa „mutarea“ piesei centrale a colecţiei într-una dintre cele mai fierbinţi zone de pe glob. Întîmplarea face că Hourani este un visător care s-a întîlnit, providenţial, cu un om curajos care şi-a asumat riscul, în ciuda tuturor greutăţilor. Nu numai despre complicaţii logistice a fost vorba (tabloul a călătorit într-o cutie protectoare care-i asigura temperatura şi umiditatea ideale), nu doar despre cheltuieli aiuritoare (vă daţi seama ce înseamnă să asiguri o operă de artă care merge la Rammalah?), nu doar despre birocraţie (ce titlu de călătorie are această „marfă“ care tranzitează Israelul pentru a ajunge într-un stat nerecunoscut şi fără un guvern ales?), ci şi despre interpretările politice date acestui gest insolit. Doi ani a durat pregătirea acestei expoziţii – doi ani în care ambii parteneri au crezut, în continuare, în ciuda tuturor eşecurilor de parcurs, că vor reuşi. Şi au reuşit. Pentru Esche, muzeele sînt „spaţii ale ecartului democratic“: mereu există reguli, mereu ceva imposibil de realizat.

Nu conservarea operei de artă ar trebui să fie principala grijă a instituţiilor de artă, ci găsirea unor formule de lucru accesibile. Important e efectul terapeutic al operei de artă, miza e în conflictul interior pe care îl stîrneşte. În toată povestea aceasta, marea reuşită a celor doi e că Picasso a circulat „cu acte în regulă“: după nenumărate beţe în roate, israelienii au permis tranzitarea acestui colet suspect. Nu mă aştept să facă şi coadă la Şcoala de Artă din Ramallah, acolo unde e expus. Dar cine ştie?

(Dilema veche, nr. 385, 30 iunie 2011)