Despre iubirile fericite
Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“. Cînd se vorbeşte despre iubire, îmbujorarea lirică şi surîsul sublim sînt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricîtă literatură, filozofie şi mistică ar invoca, se gîndesc, în fond, la cîte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, în transă.
Pînă la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş între eros şi agapé. În firea ambiguă a omului „căzut“, ele se întrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori în chip salutar.
Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice nu sînt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. Din cînd în cînd măcar, trebuie să vorbim despre iubire „la rece“, oricît de mult am leza, prin asta, „tribul“ patetic al Emmei Bovary. Din cînd în cînd, trebuie să punem la îndoială gata-făcutul temei, poncifele ei şi chiar febrele proprii.
O primă tentativă de eliberare din plasa subînţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole – a demonstrat-o Denis de Rougemont – spiritul european: binomul iubire-dramă. Cultura europeană a creat, într-adevăr, de la Tristan şi Isolda încoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, „iubirea fericită nu are istorie“. E anonimă şi mută. „Vocale“, memorabile, exemplare sînt marile eşecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul.
Mitul acesta, care are înălţimile sale literare, dar şi trivialităţile sale caragialeşti (Miţa Baston, „singură şi ambetată“) continuă să fie un reper al multor poveşti de iubire. Împotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept „adevărată“ tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă sau în convieţuirea paradisiacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
(Dilema veche, nr. 331, 17 iunie 2010)
