Capătul celălalt al tunelului
Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.
Aşa că se aşeză cuminte pe-o piatră şi se puse pe aşteptat, sperînd că oamenii vor veni s-o vadă. Dar din întunericul tunelului nu răzbătea nimic. Trecură zilele şi nopţile, şi ea stătea liniştită – că doar o trimiseseră mai-marii ţării... După o vreme, un om milos i-a adus un televizor: „uite, fată, să mai vezi şi tu ce se întîmplă prin ţară, trece timpul mai uşor; că aşa facem şi noi pe la casele noastre...“ Bucuroasă, fata începu să se uite la tot felul de programe distractive şi simţi că, în sfîrşit, are şi ea un rost. Ruptă de lume cum fusese pînă atunci (de pe vremea lui Victor Ciorbea încoace), habar n-avea ce minunăţii se petrec: oamenii cîştigau bani la bingo, la loto ori dansînd unii pentru alţii, blondele făceau concursuri cu alte categorii de oameni ai muncii, nişte fătuci umblau fericite după un burlac încercînd fiecare – în ochii lumii – să-l cucerească, era plin de vedete care se bîrfeau unele pe altele, iar între toate astea se dădeau reclame la tot felul de lucruri bune şi frumoase despre care ea, cînd fusese trimisă la tunel, nici măcar nu auzise. Pe la unele emisiuni cam plicticoase, în care nişte bărbaţi serioşi („ăştia or fi mai-marii neamului?“ – se întrebă fata) vorbeau despre lucruri complicate, mai venea vorba şi despre ea: „Păi, a trecut atîta timp şi tot nu vedem luminiţa de la capătul tunelului“ – zicea vreunul.
Aşa că – într-un amestec de curaj, orgoliu regăsit („adică despre mine se vorbeşte mai puţin decît despre Elodia aia?“) şi dorinţă de a le face oamenilor un bine – porni prin întunericul tunelului şi nu se lăsă pînă nu ajunse în capătul celălalt. Nimeri taman în faţa Guvernului, în timpul unei manifestaţii a sindicatelor nemulţumite de măsurile de austeritate. Cum drumul prin întuneric o îndîrjise şi mai tare („o fi adrenalina aia despre care ziceau vedetele la TV“ – se gîndi ea), îşi făcu loc prin mulţime, se duse la microfon şi strigă cît putu de tare: „Sînt Luminiţa de la capătul tunelului!“ O clipă, oamenii tăcură, miraţi. Apoi, într-un vuiet tot mai mare, se amestecară fluierături, huiduieli, înjurături şi strigăte de deznădejde pornite din sufletul ostenit al mulţimii. „Fugi, fată, de aici“ – îi zise atunci un lider sindical. „Ce-ţi veni să te arăţi? Le-ai luat oamenilor şi ultima speranţă. Nu pricepi că ei nu vor să te vadă, ci doar să ştie că stai acolo cuminte şi, astfel, ei au la ce se gîndi?“
Fata nu pricepu de la început. Îl privi mirată pe liderul sindical („precis că şi ăsta e dintre mai-marii ţării, dacă ştie ce vor oamenii“ – îşi zise) şi vru să-l întrebe ceva. Dar nu mai apucă, pentru că oamenii începuseră să huiduie tot mai tare, iar liderul sindical se duse la microfon să le vorbească. Din mulţime începea să se desluşească mai clar cîte ceva: „nu mai vrem poveşti cu Luminiţa!“, „ne-aţi minţit cu Luminiţa!“, „jos Luminiţa!“, „în tunel cu ea!“.
Liderul sindical începuse şi el să strige în microfon: „ajunge! acest guvern de mincinoşi ne amăgeşte şi azi cu Luminiţa! Jos Guvernul!“ Mulţimea preluă imediat vorbele liderului şi începu să strige din rărunchi „Jos Guvernul!“ şi „Mincinoşii!“. Atunci liderul se întoarse spre fată şi-i zise: „Hai că le-am dat altceva de zbierat... Du-te repede de unde ai venit, pînă nu-şi aduc iar aminte de tine, că p’ormă nu mai am cum să-i ţin în frîu şi mi-e să nu păţeşti ceva – că te văd tînără şi nevinovată!“
Luminiţa se răsuci pe călcîie şi căută drumul pe care a venit, cu gîndul să plece cît mai repede. Era speriată şi dezamăgită. Văzuse la televizor fete ca ea care dansau, vorbeau sau doar se arătau cu tot ce au ele mai frumos, iar mulţimea le aplauda. Crezuse că şi ei i se va întîmpla la fel şi, cît timp mersese prin tunelul întunecat, gîndul că va apărea în faţa oamenilor şi le va face o bucurie îi dăduse curaj. Cînd colo, lumea nici nu voise s-o vadă, iar omul ăla care părea un fel de şef îi explicase, în cuvinte cam complicate, că locul ei era acolo, în capătul tunelului. Amărîtă, căută gura tunelului prin care venise. N-o văzu. Se uită în jur, dar degeaba. Se uită în urmă şi se sperie şi mai tare: lumea striga „mincinoşii!“, „să dăm jos Guvernul!“ şi se îmbulzea spre clădirea aia mare, păzită de poliţişti care îi împingeau pe oameni înapoi. Luminiţa se sperie şi mai tare şi regretă că plecase din locul ei liniştit. Dar gura tunelului nu se mai vedea deloc. Lîngă ea, îl zări pe liderul sindical, care tocmai încerca şi el să iasă cumva din mulţime, zicînd: „nu mai pot să-i ţin în frîu, asta e.“ Îşi făcu încă o dată curaj şi-i zise: „vreau să mă întorc la locul meu, dar unde e intrarea în tunel?“ „De unde să ştiu, fată...“ – zise omul. „De ani întregi, ni se spune că trebuie să vedem luminiţa de la capătul tunelului. Dar nimeni nu ne-a arătat intrarea în tunel“.
Au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit Luminiţa înainte de a fi luată de valul mulţimii care se tot îmbulzea spre Guvern. „Biata de ea!“, zise liderul sindical privind-o, dar gîndul îi zbură imediat la altceva: ce explicaţii o să dea el diseară cînd va fi invitat la Antena 3 sau la Realitatea TV să comenteze „evenimentele“? Rămase descumpănit o clipă, dar îşi reveni imediat: ce frază bună îi ieşise! O s-o spună pe-asta: ce vină au oamenii că nu le-a arătat nimeni capătul de-aici al tunelului, ci doar li s-a vorbit despre „celălalt“?
(Dilema veche, nr. 341, 26 august 2010)
