Paharul pe jumătate gol. Exerciţii de adaptare
Faptul divers ne ţine în alertă ca gheaţa nespartă de pe drum. Atenţi să nu ne scrîntim gleznele sau să nu ne spargem capul, depăşirea fiecărei porţiuni de lunecuş reprezintă o victorie. A protesta atunci, în mijlocul străzii, faţă de lipsa de grijă a municipalităţii pentru curăţirea „căilor de acces“ ar fi o probă de discurs ridicol, trecută cu succes. Mai bine grijă mare unde punem următorul pas: slavă Domnului că, deocamdată, am evitat încă o primejdie. Alţii n-au avut acest noroc: pline ziarele şi ecranul televizorului de accidente, tamponări de vehicule, victime. De „fapte diverse“: multe, mărunte, comune.
Numai că divers mai înseamnă şi „deosebit de altceva, diferit“. Cînd ni se întîmplă nouă, faptul divers devine întîmplare extraordinară: un accident rutier, explozia aragazului care ne-a distrus locuinţa, maşina furată din faţa blocului ş.a.m.d. Adusă însă la cunoştinţa publicului, ea se înseriază şi ajunge banală: cîte întîmplări asemănătoare n-au avut loc într-o singură zi, ba chiar în ziua care nouă ni s-a părut un capăt de lume? S-ar putea crede că faptul divers intens mediatizat încearcă să ne vindece de proeminenţă: necazul nostru nu ne conferă originalitate, şi alţii au avut păţanii comparabile. Mod de a ne îndemna să contemplăm paharul pe jumătate gol, cu optimism, totuşi.
Să ne amintim doar cîteva din faptele ce ni s-ar fi părut senzaţionale înainte, iar după ’90 au ajuns la „diverse“. Prima a fost greva foamei – soluţie limită, după epuizarea tuturor celorlalte. Ea a fost declarată în faţa Intercontinentalului, plin de reporteri străini în primele zile din ’90, de către nişte ciobani spătoşi şi rumeni care contestau o hotărîre judecătorească justă, după cum s-a aflat cercetînd lucrurile. Acţiunea lor a fost imitată apoi de nişte candidaţi respinşi la admiterea în facultate şi de către părinţii acestora, gata să uite că un examen este totuşi o competiţie cu cîştigători şi perdanţi. Cînd greva foamei a început să se facă pentru casă, serviciu, avansare în grad etc., ea a ajuns fapt divers, departe de pagina întîi a ziarelor. De aceeaşi trecere în banal au avut parte şi încercările unor oameni exasperaţi de a-şi da foc fiindcă nu li s-au rezolvat cererile pe care ei le credeau îndreptăţite. Doar prima imagine, cea a unei femei cuprinse de flăcări, a constituit un şoc: apoi, asemenea gesturi n-au mai avut impactul scontat.
Privit cu oarecare detaşare – faptul divers capătă şi o implicită latură pedagogică: el vrea să ne arate că lumea e mai variată decît credem şi să ne imunizeze faţă de mirări de tot felul. Ştiam şi înainte de ’90 că în România se fură masiv, dar imaginaţia noastră nu trecea de reprezentări modeste: complicii hoţilor credeam că sînt, în cele mai multe cazuri, nişte marginali, iar spaţiile unde se depozita prada infractorilor semănau cu nişte magherniţe. A venit faptul divers şi a corectat lucrurile: încet-încet, în anii din urmă, nu ne-am mai mirat că ţigările de contrabandă se ascund în cazărmile armatei, iar ofiţeri de rang înalt dirijează la ceas de noapte „tunuri“ pe Aeroportul Otopeni.
Există şi momente – rare, ce-i drept – în care întîmplările mărunte, de toată ziua, nu mai atrag interesul ziariştilor. Furtul şinelor de cale ferată şi al cablurilor electrice, care punea în pericol circulaţia trenurilor, pare să fi ieşit din modă. Cineva cu putere de decizie s-a apucat, nu de mult, să controleze activitatea centrelor de primire a materialelor refolosibile şi a mai potolit, cît de cît, zelul unor producători de fapte diverse de pe traseele feroviare. Acum au devenit întîmplări cotidiene găurirea conductelor de petrol şi agresarea organelor de ordine care surprind hoţii la faţa locului. Bineînţeles, nu numai ele.
(...)
Răsfoind numai cîteva ziare, n-am găsit (...) nici un viol pe drumul de la discoteca sătească spre casă, nici o tîlhărie la intrarea în bloc, nici o bătaie intervenită, cum se spune, „pe fondul consumului excesiv de alcool“. Nu garantăm că nu le-am fi găsit în alte publicaţii. Toate acestea compun o lume cît să-ţi iei lumea în cap.
Cît de reale sînt faptele noastre diverse? Întrebarea se poate pune, mai ales cînd am aflat că două dintre publicaţiile – între timp, dispărute, Infractoarea şi Infractoarea mov – în care abundau poveştile lubrice cu pretenţie de fapt concret şi verificabil erau pe de-a-ntregul inventate şi scrise de oameni de condei, încîntaţi să se joace sub pseudonim. Dintr-un asemenea gust de experiment – imitat cu grabă – ne-am ales, în primii ani de după ’90, cu povestea violului de la morgă, în urma căruia moarta s-a trezit. Dată ca autentică, întîmplarea – publicată cu vreo sută de ani înainte – a făcut ocolul cîtorva publicaţii. Povestea găinii care a născut pui vii a fost fabricată după aceeaşi reţetă a neverosimilului prezentat ca firesc, întîmplat într-un loc anume şi la o dată precisă. Faptul divers este, în felul lui, şi un test de suportabilitate.
Cîte din întîmplările citite le crezi, cum le acumulezi fără a le pune la îndoială, ce imagine a lumii înconjurătoare realizezi cu această ocazie? Ce devine într-atît de banal încît să capete astăzi înfăţişarea firescului cotidian? Se pot da, bineînţeles, sentinţe, şi una la îndemînă ar suna: fiecare popor are faptele diverse pe care le merită. Seamănă a verdict suficient şi nu ne atrage. Mai degrabă ne-am putea întreba dacă nu cumva oferta faptului divers a stimulat cererea, nu invers, şi nu ne-a creat un fel de sentiment de resemnare în faţa vulgarităţii, a deriziunii şi lipsei de bun-simţ aducătoare de bani buni.
(...)
(Dilema, nr. 460, 21 decembrie 2001)
