Tita CHIPER

Suferim de zădărnicie: totul ne irită, nimic nu ne mişcă.

Faptul divers ne ţine în alertă ca gheaţa nespartă de pe drum. Atenţi să nu ne scrîntim gleznele sau să nu ne spargem capul, depăşirea fiecărei porţiuni de lunecuş reprezintă o victorie. A protesta atunci, în mijlocul străzii, faţă de lipsa de grijă a municipalităţii pentru curăţirea „căilor de acces“ ar fi o probă de discurs ridicol, trecută cu succes.

Gianina lui Manşonică, nora bulibaşei Ion Mihai Pletos din Sinteşti, cu care discutăm despre moda gipsy, desfăşoară în faţa noastră o garderobă parcă nesfîrşită.

Suferim de zădărnicie: totul ne irită, nimic nu ne mişcă. Visăm la o vindecare bruscă, paranormală, ca la un fel de "restitutio in integrum" a fiinţei noastre de dinainte de starea de indiferenţă, oboseală şi istovire în care ne aflăm. Dacă am face un inventar al insuportabilului, acesta ar fi o operă cu final mereu amînat.

Se făceau controale prin locuinţe, ba chiar şi la cimitir (se zicea că unii ascund cumpărăturile prin cavouri), oricînd te puteai trezi în culpă cu ceva. Pur şi simplu, uneori fără nici un argument, nu mai era permis să faci un lucru sau altul. Ori ceva trebuia să se schimbe cu orice preţ, ca să-ţi inducă, probabil, un sentiment de nesiguranţă permanentă.

Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat.

Cînd ni se întîmplă nouă, faptul divers devine întîmplare extraordinară: un accident rutier, explozia aragazului care ne-a distrus locuinţa, maşina furată din faţa blocului ş.a.m.d. Adusă însă la cunoştinţa publicului, ea se înseriază şi ajunge banală: cîte întîmplări asemănătoare n-au avut loc într-o singură zi, ba chiar în ziua care nouă ni s-a părut un capăt de lume?

În evoluţia mijloacelor de comunicare, rolul sacoşei de plastic e complet ignorat; cu toate că o parte din sociabilitatea noastră din ultima jumătate de veac ei i se datorează. A simplificat relaţiile, a democratizat ierarhiile, a făcut să circule, mai repede decît prin canalele special destinate acestui scop, ştiri de care aveam nevoie.

Dacă ne luăm după statistică, s-ar spune că aproape jumătate din locuitorii ţării noastre trăiesc într-un paradis accesibil: la ţară. De n-ar fi aşa, de ce s-ar înmulţi în peisajul rural casele de vacanţă ale oamenilor cu dare de mînă din oraşe, de ce de acolo maşinile s-ar întoarce totdeauna cu portbagajele pline (ospitalitatea ţărănească = gratuitate) sau de ce ar fi brusc iubite rudele uitate care acum şi-au recîştigat pămîntul, numai bun să fie valorificat în beneficiul celor gata să

Fiindcă pe mine, nora bulibaşei, mă arată lumea cu degetul: “uite la ea”. Dar nu de rău; mă arată ca exemplu. Lumea-i atentă şi te judecă. La bărbaţi moda merge mai repede, nu-s atîtea discuţii. La femei, nu oricine poate să înceapă schimbarea.

Cine s-ar fi aşteptat ca numărul aniversar al revistei noastre, cu tema “catastrofa la români”, să apară tocmai în ajunul unui dezastru anunţat cu precizie? Puţină lume îşi mai aminteşte că aceasta a fost tema primei Dileme, pe care ne-am propus să o reluăm după şapte ani, cu mult înainte de a şti ce s-ar putea să ni se întîmple mîine.

dialog cu Alexandru PALEOLOGU Cînd sîntem nerăbdători avem impresia că sîntem activi....