Gipsy fashion - convorbire cu GIANINA lui MANŞONICĂ din Sinteşti

(Acest interviu a apărut în Dilema nr. 314, 12 - 18 februarie 1999)

Curtea gazdei seamănă cu o tranziţie care şi-ar conserva succesiunea tuturor etapelor: începe cu două maşini străine, mult alergate, şi se termină cu un cort cenuşiu, avînd în mijloc marele ceaun, emblemă a vieţii nomade ancestrale. Cişmeaua de fontă şi bucătăria separată de locuinţă evocă atmosfera vechii periferii. În peisaj rural nemodificat, în vecinătatea unei îngrădituri pline de curci şi bibilici, funcţionează din plin “industrializarea”, cuptorul de topit metal. Casa propriu-zisă, ridicată prin anii '70, s-ar putea reclama de la un “rococo tîrziu”: risipă de fier forjat, de stucaturi de ipsos, de simili-marmură; în fiecare odaie, cîte o frescă în ulei redusă la dimensiunile unui tablou obişnuit “Răpirea din Serai”, “Car cu boi”, “Natură moartă cu pepene şi struguri”. Fotolii moderne, masive, covoare groase, un ventilator rotitor, ca-n birourile firmelor prospere. Gianina lui Manşonică, nora bulibaşei Ion Mihai Pletos din Sinteşti, cu care discutăm despre moda gipsy, desfăşoară în faţa noastră o garderobă parcă nesfîrşită, impresionantă prin colorit şi calitatea materialelor: nu scoate hainele din vreun dulap, ci le ia de pe umeraşele atîrnate pe pereţi într-o ordine perfectă. Ne îmbie cu o cafea de zile mari, preparată după reţeta moştenită de la “mama Bobocica” şi turnată din ibric cu lentoare de ceremonial, să “nu i se zguduie inima” şi să i se împartă egal tăria în ceaşca fiecărui oaspete. Se pare că după plecarea noastră frumoasele ceşti vor fi aruncate la gunoi, pentru că din ele au băut nişte persoane “impure”, adică de altă etnie. Aşa-i obiceiul din strămoşi. La o eventuală vizită viitoare, la care sîntem invitaţi călduros, s-ar putea să găsim familia bulibaşei mutată la o nouă adresă, la şosea, într-o “pagodă” de vreo 30 de camere, aflată acum la roşu. Aşa că Gianina ne dă numărul de “mobil” unde-o putem găsi oricînd: “în ziua de azi fără mobil şi fără maşină eşti mort”. Ca “om de afaceri” foarte viu şi întreprinzător, nici Manşonică, bărbatul Gianinei, nu se poate sustrage cerinţelor zilei.
 
Moda ca element de durată

Ştie toată lumea că moda e ceva ce se schimbă mereu. Hainele romilor par însă totdeauna la fel. Ce credeţi, există o modă ţigănească sau nu?

Există, cum să nu existe, dar nu-i aia care se spune că-i ţigănească. Nu s-a interesat lumea de porturile noastre şi de tradiţii, ca să ştie adevărul. Am văzut şi eu la televizor cînd se purta “moda gitan”: seamănă, dar nu răsare. Unde se pomenesc la noi fustele pe sîrmă? Nici vorbă. Dacă-i zici “modă ţigănească” atunci unde-s împletiturile noastre de coade, unde-s culorile sau unde-i juponul de pe dedesubt? Juponul are şi el socoteala lui: trebuie să fie de o culoare mai suferitoare, roşu de exemplu, şi-i făcut din material ceva mai plin, să nu se vadă prin el. Nu te-mbraci fără jupon.

Există nişte tipare obligatorii pentru fuste?

Nu, face fiecare cum vrea. Putem să tragem nişte şnururi, pe lăţime, sau putem să plisăm, dar îţi ia o zi întreagă să plisezi o fustă din 5-6 metri de material, o pui pe masă, o baţi în cuie, şi-ncepi să strîngi cute-cutişoare pînă ţi se urăşte. Poţi să faci fusta cu betelie, cu “guler”, cum spunem noi, sau o laşi în pliuri mari, aranjate din mînă şi călcate cu fierul. Eu mai port şi fuste-n trei volane, aşa cum sînt la spanioli; văd modelul prin reviste şi mi le face mama. Bluze purtăm din astea moderne, ele nu ţin de costum. Pînă-n 30 de ani pot să-mbrac fusta fără şorţ, să-l pun numai cînd fac treabă, dar după 30-32 de ani nu mai merge, sînt obligată să port şorţ şi fuste normale, fără tot felul de volane şi-nflorituri.

Se schimbă şi culorile hainelor cînd se trece de-o anumită vîrstă?

Vin ceva mai potolite, mai stinse. Dar tot frumoase. Cea mai închisă culoare aleasă de noi este albastru închis; negru nu, că-nseamnă doliu. Restul, putem să purtăm toate culorile de pe faţa pămîntului, cele plăcute, bineînţeles. Există şi tinere care nu poartă culori vii, ălea au fustele mai simple şi mai scurte: ursărele. Dar noi nu ne amestecăm moda cu ele sau cu florăresele. Nici cu spoitoresele, nici cu lăiaşele nu ne potrivim; asta se vede după cum ţin ele basmaua sau după cum poartă cozile. Cu ţigăncile rudărese chiar n-avem treabă deloc, ălea ne cam duşmănesc. Noi ne luăm mai mult după fetele din Vîlcea, după cele de la Sibiu sau din Gorj: în moda căldărăreselor ele dau tonul. Fiecare după neam, după obicei. Dar după o anumită vîrstă şorţul e obligatoriu pentru toată lumea. Cînd speli rufele se pune separat de fustă, în alt lighian. Fusta, pantalonii bărbaţilor şi lenjeria intimă adică lucrurile pe care le porţi de la jumătatea corpului în jos ¬, nu le amesteci cu şorţul, cu cămăşile sau cu prosoapele. Altfel e nenorocire, se spurcă.

Cum mai poate cineva să ţină pasul cu moda avînd de respectat atîtea reguli?

Te gîndeşti unde ai de dus şi pui moda respectivă. Să zicem că eu mă îmbrac obişnuit: ce-mi trebuie? Lenjeria intimă, bineînţeles, juponul, o bluză mie îmi plac mai mult bluzele albe, de dantelă o fustă fără şorţ, neplisată, doar creaţă, foarte lungă, de cel puţin 6 metri lărgime şi pantofi cu toc, dar să fie cui. Basmaua trebuie să fie foarte bine călcată şi pieptănătura strînsă în coade. De la mama eu am primit ca zestre 100 de fuste şi de şorţuri, şi mi-am mai făcut o mulţime de cînd m-am măritat; materiale bune toate, unele din India, aduse de socru-meu cînd a fost acolo, altele taivaneze, am cumpărat şi de-aici, am mers şi la 50.000 lei metrul, nu azi, în anii trecuţi cînd 50.000 erau bani. Din toate fustele mele am vreo 10 preferate, cu care mă duc în oraş sau ies la poartă. Dacă trebuie să ajung la un doctor sau într-un loc unde sînt mai mulţi români, pun pe mine culori mai închise şi fuste mai strînse, ca de doamnă. Dar tot cu basma umblu, acoperămîntul de cap este ceva foarte important. Pe vremea lui Ceauşescu basmalele bune se aduceau din Japonia şi din Irak, scumpe dar foarte frumoase: luam cîte 50 odată. Acuma vin şi din Turcia. Dar înainte cine avea basma irakiană sau din Thailanda, că se păstra eticheta pe ele, era cineva!

De ce ieşind numai pînă la poarta casei e nevoie de o toaletă ca de oraş?

Fiindcă pe mine, nora bulibaşei, mă arată lumea cu degetul: “uite la ea”. Dar nu de rău; mă arată ca exemplu. Lumea-i atentă şi te judecă. La bărbaţi moda merge mai repede, nu-s atîtea discuţii. La femei, nu oricine poate să înceapă schimbarea. Să vă spun ceva: pînă în '98 la Sinteşti nu se purta poşetă. Asta mergea la căldărăresele din Sibiu, din Vîlcea, la noi nu. Prima poşetă în Sinteşti şi-a luat-o cumnată-mea, a doua eu. Pe urmă şi-au cumpărat şi alte femei. La fel şi cu rochia: noi nu purtăm rochie la modă, dacă ne ţinem de portul tradiţional. Cumnată-mea a avut curaj şi şi-a tîrguit una încheiată în faţă, pînă jos; hai şi eu după ea. Dar nu putem lua orice modă, chiar dacă ne place. Eu n-am cum să-mi fac o rochie cu bretele, zice lumea că-i spurcată şi te-ntreabă unde o speli. O tragi pe cap, ce faci? Fusta niciodată n-o îmbraci trăgînd-o pe cap, nu-i voie, e ceva ruşinos.
 
Ieşirea la mare

Totuşi, Gabi, odrasla familiei, e îmbrăcată ca o “rockeriţă”: moda şatrei n-are aceleaşi norme şi pentru copii?

Ea e mică, abia merge la grădiniţă. Pe la zece ani, încolo, o să înceapă să poarte costum tradiţional. La copii nu se ţine seamă aşa strict. După Revoluţie e şi altă vreme, se schimbă lumea, mergem şi noi cu timpul. E adevărat, copiii şi bărbaţii se dau mai repede după modă decît noi, femeile. Cînd e să se îmbrace bine, ai noştri se duc la Steilmann sau ori unde-i mai elegant şi mai scump. Noi mergem mai ales la Prima, la Unirea mai puţin, că nu se compară. Ei pot să ia orice, la fel ca românii, dar femeile sînt obligate să păstreze obiceiul chiar în afara şatrei.

Parcă n-ar fi drept, nu credeţi? Doar şi femeile circulă, văd, compară ceea ce ştiu cu ceea ce află nou pe unde ajung.

Dacă aşa e obiceiul, n-ai cum să-l calci. Acum vreo trei ani, într-o seară, bărbatu-meu şi cu verişoru-său, Cristi, vin cu o idee: hai să plecăm la mare la miezul nopţii. I-a căşunat lui Manşonică să pornim vineri, să ne-ntoarcem duminecă. Ne-am făcut bagajul, am umplut maşina de aşternuturi, am luat copiii, pe Cristi şi pe nevastă-sa, Veta toţi într-acelaşi auto şi hai. Am plecat la 1 noaptea, am ajuns pe la 4 dimineaţa în Neptun. Eram îmbrăcate ţigănci. Eu oprisem pe la mama şi-mi luasem o fustă taivaneză, pe albastru cu roşu, aveam şi nişte bocanci preforaţi scumpi 500.000 perechea în '95 cu toc şi cu nasturi. Veta arăta moartă de oboseală şi speriată. Cristi zice: “în halul ăsta nu mergeţi cu mine. Cum o să intrăm noi, bărbaţii, în hotel cu voi, cu basmalele pe cap?”. Aşa era: ei moderni, copiii îmbrăcaţi la ultimul răcnet, noi cu coade şi basmale. Mi-am desfăcut părul, am îngrămădit basmalele sub perna de la maşină, am intrat în hotel. La recepţie s-au prins că eram ţigănci, chit că eu aveam pletele pe spate, dar nu erau date cu fixativ, cu gel, cu nimic. Ne-au spus că au loc liber numai la etajul 13. Am cerut toţi o singură cameră, aşa sîntem obişnuiţi, la grămadă, am schimbat aşternuturile hotelului, am pus de-ale noastre, că noi nu dormim în ce au dormit alţii chiar dacă sînt lucruri spălate şi scrobite, şi ne-am culcat. A doua zi, femeia de serviciu vine, vede aşternuturile împăturite şi nu pricepe nimic. Am lămurit-o: “doamnă, noi sîntem ţigani”.

Într-un asemenea caz, vă declaraţi etnia ca pe o scuză sau, pur şi simplu, ca pe o dovadă a altui fel de viaţă, diferit?

Spunem adevărul aşa cum e. Sar de la una la alta: eu am venit la Sinteşti din Argeş, dintr-un sat unde am trăit mai mult printre români. În şatra noastră, prima casă din neam a făcut-o tataia, bunică-meu, cînd s-a-ntors de la Bug, din Transnistria. Eu am mers la şcoală, am 8 clase, cum are şi Manşonică, şi am fost tot mereu cu lumea din jur. Cînd s-a făcut timpul s-o dau pe Gabi la grădiniţă, mi-am auzit vorbe, nu cu familia soţului, cu cealaltă lume, ziceau că o să-mi stric fata dacă o trimit alături de copiii din Sinteşti. M-am ţinut tare: “şi ce, parcă eu n-am urmat şcoala cu românii, şi tot cu un ţigan de-al nostru m-am măritat şi-am fost curată?”. S-au mai luat unele femei după mine şi şi-au dat şi ele copiii la grădiniţă; ajunseseră vreo 15. Atunci începe altă discuţie: dacă noi sîntem atîţia ce-ar fi să-i despartă pe-ai noştri de români, grupe separate? “Dar toată viaţa nu tot printre români o să trăiască, măi femeilor?”. S-au potolit.

Fetiţa cum se simte la grădiniţă?

O iubeşte la nebunie pe educatoare, aia-i româncă, şi la grădiniţă face numai ce spune “doamna”. Acasă îşi mai dă ea în petec, dar mult mai rar ca înainte. Cînd mi-a venit de la grădiniţă cu “sărut mîna, mami”, “te rog”, “mulţumesc, tati”, Manşonică a-nlemnit.

De unde venea surpriza, bărbaţii romi nu sînt “mai modernizaţi”, cum spuneaţi?

Sînt ei, pînă la un punct. Cînd ne-am dus la Neptun, în sat se comenta că la mare o să ne călcăm obiceiurile şi-o să ne dezbrăcăm unii în faţa altora (eu n-am acest drept decît în faţa soţului meu, Veta doar în faţa lui bărbată-său, Cristi). Nu s-a întîmplat aşa. Bărbaţii s-au dus, au cumpărat din Neptun şampoane, loţiuni de plajă, colaci de înot pentru copii, prosoape de baie cum n-am mai văzut, mari cît nişte pături, costume, au intrat şi în mare, dar n-au stat mult că era apa rece. Au zis că mai bine să mergem la hotel, să lăsăm copiii să se bălăcească acolo în piscină. Veta şi cu mine am stat pe nisip, îmbrăcate tot timpul. Rîdeau bărbaţii de noi, însă nu ne-au forţat, ştiu şi ei care-s obiceiurile. Dar lumea din jur se cam uita, făcea semne, păream ceva curios. Am vrut noi să ne arătăm mai altfel, dar nu se putea. Manşonică şi cu Cristi ne tot spuneau: “Măi, voi aici să nu vorbiţi ţigăneşte”, dar n-aveam cum, fiindcă eu nu pot să vorbesc româneşte cînd sînt între ai mei, nu-mi vine.

Aceste amănunte contau atît de mult, ca diferenţă faţă de ceilalţi?

Mai erau şi altele. Noi cînd ne distrăm ne distrăm, cînd avem bani ne place să-i cheltuim cu mîna largă; la Neptun, în zilele alea cît am stat, nu ne-am refuzat nimic. Lumea lua cîte o felie de pepene, noi cumpăram o pepenoaică, ce cumpăram ceream cu punga, nu cu suta de grame, nici cu bucata. După două zile din trei milioane mai aveam 10.000 de lei cînd am ajuns la Sinteşti.

Credeţi că romilor banii le dau o siguranţă mai mare decît altora?

Bani aveam şi înainte de Revoluţie, unii din noi chiar mulţi. Dar ne feream, eram umiliţi şi nu prea găseam chip de-ntors. De exemplu, venea la ai mei în curte miliţianul şi-ntindea şapca s-o umplem cu sute. După ce pleca miliţianul, Ciprian, frate-meu, jura că o să înveţe ca nebunul, să dea la drept şi s-ajungă avocat vestit, ca să facă “legea noastră”. N-a urmat atîta şcoală, face altceva. Astăzi lucrurile nu mai arată ca atunci, sîntem şi noi mai conştienţi. Acum ceva-ceva s-a mai schimbat. Vine azi cîte un poliţist în curte la socru-meu să facă o cercetare, zice el, dar eu înţeleg unde bate: “Ai mandat? Dacă nu, pun zece televiziuni pe tine.” Mă legitimează şi atunci îi spun: “Sînt Gianina Bratu, nora bulibaşei din Sinteşti, sînt secretara lui, şi răspund de totul cînd nu-i el acasă”. “Carte ştii?” “Poate mai multă decît alţii.” Şi dacă vede că nu m-am pierdut cu firea, pleacă, n-are ce să-mi facă. Ştie şi el asta, ştiu şi eu.

A consemnat Tita CHIPER.