Cotidianul absurd

convorbire cu
conf. univ. Irina-Ecaterina PETRESCU, Universitatea Politehnică Bucureşti

Apărut în Dilema, nr. 439, 27 iulie 2001

Paguba şi eşecul, mai evidente ca oricînd în anii '80, păreau că se supun şi ele planificării riguros ştiinţifice a vieţii noastre în socialism. Exact cînd se construiau tot mai multe obiective energetice, se tăia lumina ore întregi, recoltele record aveau ca rezultat raţionalizarea alimentelor, iar după ce scăpasem de plata creditelor externe şi-am fi putut răsufla uşuraţi, şurubul se strîngea mai rău decît pe vremea cînd eram datornici. Căliţi în nenumărate "campanii" îndurate de-a lungul timpului, în anii '80 ne pomenisem mobilizaţi pentru campania supremă, cea de supravieţuire în cotidianul absurd. Oficial, acţiunea se intitula: "viaţa din România ajunsă pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres".

Etape pe urcuş

Cum au fost pentru dumneavoastră anii '80?

Cei mai plini din viaţa mea, şi cu bune şi cu rele. Mai ales cei de la începutul deceniului aşa îmi păreau: îmi cumpărasem o casă, eram măritată, făcusem cu copil, lucram la teza de doctorat. Patru ani am plutit. Sigur, eram conştientă şi de necazurile din acea vreme. În general însă, fiindcă sînt o fire optimistă, chiar şi cînd am dus-o mai prost n-am pierdut nădejdea.

Ce experienţă a greutăţilor aveaţi pînă atunci?

Una obişnuită pentru cineva de vîrsta mea, care aparţinea unei categorii nici prea prea, nici foarte-foarte, cum se zice: intelectuali, oameni decenţi, suportînd privaţiunile cu demnitate. Trecusem, în copilărie, prin lipsurile de după război: dar şi cînd masa era mai săracă se punea cu tot dichisul necesar. Ştiam şi cum e traiul înghesuit: o vreme am locuit 11 persoane într-un apartament de trei camere. Cîţiva ani a mai stat cu noi şi-o mătuşă naţionalizată, rudă mai de departe, căreia îi luaseră ruşii casa, de pe o zi pe alta. Ţin minte că m-a impresionat foarte mult situaţia ei. Mă revolta nedreptatea faţă de cineva care nu era personal vinovat că făcuse parte dintr-o anumită lume.

Acestea erau regulile societăţii în care trăiaţi.

Apărată de vîrstă şi cît timp nu m-au lovit foarte direct, credeam că pot să le suport de bine, de rău. Brusc, atunci cînd am dat la facultate - voiam să urmez chimia - m-am pomenit eu însămi într-o categorie defavorizată: n-aveam dosar bun, fiind copil de ingineri agronomi, nu corespundeam la "nota socială". Şi-atunci familia a hotărît că trebuie să-mi construiesc o "origine sănătoasă" pe cont propriu. M-am dus la o şcoală tehnică de chimie şi-am ajuns muncitoare la "Danubiana": lucram în trei schimburi, m-a prins acolo un viscol, au venit lupii, mediul era cum era, odată am mîncat şi bătaie... După 2 ani de producţie, iar am dat la facultate, unde nu se mai cerea dosarul. După ce-am intrat la Politehnică, la Mecanică-Secţia de Utilaj Chimic - (de fapt era vorba de cazangerie) mi-am făcut o cruce mare şi mi-am jurat că n-o să mă mai întorc în fabrică în veci, orice ar fi. Mă ţineam cu dinţii de facultate. Pînă în anul IV n-am lipsit nici măcar la o oră de sport.

De teamă să nu vă periclitaţi situaţia greu obţinută?

Nu ştiu dacă de asta. Dar o dată ce intram într-o treabă, consideram că e corect să-i accept regulile. În anul II de facultate am fost primită şi-n partid: începuse timpul în care se căutau intelectualii. În facultate am avut noroc de nişte profesori extraordinari: am apucat "echipa mare" - Ionescu Bujor, Manea, Buzdugan - oameni care m-au ajutat foarte mult. Cînd am absolvit - şefă de promoţie la secţia mea - am ştiut sigur că voi rămîne în Politehnică, la catedra de mecanică teoretică, la profesor Radu Voinea. După 2 ani m-am înscris la doctorat. Mi se părea că tot greul trecuse.

Plutiri

Cum vă imaginaţi atunci viitorul apropiat, viaţa de peste 15-20 de ani?

Spun o banalitate, dar cred că nimeni cînd se gîndea la viitor nu şi-l imagina mai rău decît prezentul în care trăia. Fusese anul '68, cu multe promisiuni şi deschideri. Începeam anii '70 cu speranţe. Multe din ele chiar mi se confirmau. Lucram într-o catedră unde mă simţeam bine, între timp se mai eliberase şi casa, aveam fiecare camera lui, cumpăram cărţi, mergeam la spectacole şi la concerte, că erau atîtea, de n-apucai să ajungi la toate. Problema nu era să n-ai bani de bilete, ci să le găseşti. Vinerea, de la 6 dimineaţa, era ziua mea de coadă la Operă, să prind un loc. Îmi făcusem şi un grup de prieteni, pasionaţi de muzică şi de teatru, cu care mă simţeam excelent. Cînd cineva din grup şi-a făcut rost de-o maşină - un Volkswagen la mîna a doua - care cînd pornea făcea o gălăgie de parcă se lansa o rachetă - am început excursiile prin ţară. Primul drum îl făceam în Maramureş: acesta a fost ritualul nostru şapte ani la rînd. În 1977, şi eu am cîştigat o maşină pe libretul de CEC. Am vîndut-o, ca să-mi iau în 1980 un apartament în Bd. Titulescu.

Duceaţi o existenţă tipică de om cuminte, pînă şi un ban la CEC, după cum se vede.

Viaţă normală în condiţiile date. Era tipul de existenţă la care ajunsesem. În bună măsură mi se potrivea. Căutam să-mi văd de treabă, să-nvăţ, să n-o supăr pe mama, s-o îngrijesc pe bunica, să văd de cîinele casei, de mărunţişurile zilnice. Mă străduiam să iau viaţa aşa cum e, privind mai ales partea ei bună. Pînă la un punct, chiar şi greutăţile încercam să mi le explic raţional.

Mic inventar de aberaţii

Zilele erau active, pline. Mă duceam mereu să-mi văd casa în curs de terminare - mai trebuia să se mai execute doar vopsitoria - şi chiar surprizele negative nu le luam cine ştie cît în seamă. Fiindcă uşi interioare nu erau destule, meşterii le mutau contra cost, pe loc, de la un apartament la altul. Cred că am plătit preţul uşilor de la bucătărie şi de la baie, - prevăzute oricum în contractul deja achitat - de două, de trei ori în plus. Vrînd-nevrînd începusem să mă obişnuiesc cu ideea că trăiesc într-o societate în care se fură, ce era să fac? Aşteptam intrarea în casă nouă şi-mi pregăteam totul, la amănunt: cînd m-am mutat, aveam deja puse şi murăturile. Dar n-am stat decît 6 luni în Titulescu. Între timp m-am măritat şi-a trebuit să vînd apartamentul şi să mă mut în locuinţa bărbatului meu: o familie n-avea voie să deţină două proprietăţi. Iar fiindcă în primele luni de căsnicie rămăsesem însărcinată, am început să adun cele necesare gospodăriei, pentru vremea cînd n-o să mă mai pot ocupa de aprovizionarea familiei. Un vecin îmi ţinea loc la rînd la ulei, altcineva la zahăr - ne anunţam fiecare unul pe altul cînd se "dădea" ceva. După ce-am strîns cît de cît o cantitate de produse strict necesare, nu mai ştiam prin ce cotloane să le pitesc mai bine.

Vă temeaţi de vreo spargere?

Nu erau aşa frecvente ca azi. Stăteam cu grijă fiindcă apăruse la televizor o campanie împotriva "hîrciogilor", care "stochează alimentele şi dezechilibrează buna aprovizionare din comerţul socialist." Se făceau controale prin locuinţe, ba chiar şi la cimitir (se zicea că unii ascund cumpărăturile prin cavouri), oricînd te puteai trezi în culpă cu ceva. Pur şi simplu, uneori fără nici un argument, nu mai era permis să faci un lucru sau altul. Ori ceva trebuia să se schimbe cu orice preţ, ca să-ţi inducă, probabil, un sentiment de nesiguranţă permanentă. Într-o zi descopereai, spre exemplu, că nici o unitate de alimentaţie publică - fie că era bufet expres sau restaurant de oarecare ţinută - nu mai avea perdele. Consumatorii stăteau la mese ca-ntr-un acvariu. Se spunea că astfel se foloseşte mai bine lumina de zi, deşi cred că substratul era altul: să se vadă cine "chiuleşte din producţie".

În băşcălie acţiunea s-a numit imediat "ferestroica", replică autohtonă la "perestroika" gorbacioviană. Dar de ce n-ar fi stat în picioare şi argumentul cu economia de curent electric?

Fiindcă el nu mai funcţiona în cazul "Alimentarelor" - unele dintre ele uriaşe, construite pentru un belşug inexistent. Acolo statului puţin îi păsa că se risipea-n prostie lumină, căldură, energie electrică pentru frigiderele aproape goale. Senzaţia că paguba permanentă nu interesează pe nimeni devenea mai de nesuportat decît toate lipsurile din viaţa de zi de zi.

Remedierea acestora cădea în sarcina altcuiva, a "omului cu relaţii", personaj născut pentru o viaţă lungă.

N-aveam legătură cu asemenea persoane. Dacă-mi amintesc cu mîndrie de ceva din acel timp, e faptul că-ntr-un sistem prădalnic, bazat la toate nivelele pe relaţii şi pile, eu mă străduiam să mă descurc numai prin forţe proprii. Dacă, indiferent cu cîtă oboseală, reuşeam să procur un pui, nişte mănuşi de piele, un bilet de spectacol sau un metru de elastic mă simţeam cineva. Devenisem faimoasă în familie şi printre prieteni, fiindcă eram în stare să bat Bucureştii, ca să găsesc ceva fără să mă căciulesc la cine ştie cine. E drept, trebuia să-ţi foloseşti la maximum spiritul de observaţie, memoria şi capacitatea deductivă. Dacă la un moment dat nu găseai, să zicem, prosoape la "Victoria", explorai străzile mici din jur şi descopereai ceea ce cauţi la magazinele de pompe funebre printre articole strict necesare la înmormîntări. Mai puţină lume se gîndea că le-ar putea afla acolo.

Tristeţi durabile şi solidaritate

Dar fără pile şi relaţii eraţi nevoită să irosiţi o cantitate enormă de energie: asta nu conta?

Oricum, viaţa mă obligase, mai ales pe la mijlocul anilor '80, să-mi reduc mult pretenţiile. Fugeam foarte tare de realitate. În jurul meu se petreceau lucruri crîncene, eu însămi treceam printr-o mare cumpănă pe toate planurile. Nu mai aveam soţ, divorţasem, pierdusem casa, trebuia să cresc singură un copil, părinţii erau bătrîni, mă şi îmbolnăvisem grav de plămîni şi mă temeam de ce-i mai rău. Oricît de obişnuită cu greutăţile mă crezusem pînă atunci, mi se părea că n-o să mai ies la capăt.

Chiar dacă nu fiecare existenţă trecea într-un timp scurt printr-atîtea mari necazuri - mai toată lumea o ducea rău atunci: nu vă crea asta un fel de împăcare cu soarta?

Puteam, la urma urmei, să mă împac cu multe. Nici eu, nici ai mei nu erau nişte mîncăi; ajunsesem preocupaţi de hrană fiindcă nu se găsea. Trăiam din pachetele trimise de rudele din Elveţia. Nici hainele nu constituiau probleme: ştiam să tricotăm, combinam lucrurile, ne descurcam. Ceea ce devenise pur şi simplu sufocant era constrîngerea, viaţa dublă, lipsa de informaţie, nerecunoaşterea valorilor. Reducerea la bucurii meschine, tîmpirea cu program. Dacă nu era presiune la aragaz puteam să pierd noaptea ca să gătesc. Dar dacă nu treceam pe bulgari, ce făceam cu televizorul, cu spectacolele bune din ce în ce mai puţine, cu lipsa documentării de specialitate, cu energiile irosite? Cunoşteam, de exemplu, un om foarte valoros, profesorul Vlad Ionescu, matematician automatist, persoană excepţional înzestrată, prieten de familie. A avut o soartă tragică. Pînă în '90 n-a trecut graniţa decît în Bulgaria. Avea un unchi în Franţa, era o culpă gravă să ai o rudă în străinătate. Aici, în ţară, avea un alt unchi, cu vechi stagiu ca membru de partid, care ar fi putut să-l sprijine dar ăsta refuza, spunînd că "nu ajută pe burghezo-moşieri din principiu". Li s-a naţionalizat casa, li s-au băgat chiriaşi peste ei, au dus-o greu. Ca student fusese unul dintre cei foarte apreciaţi de Moisil. Ca profesor era un om de orizont larg, o minte dăruită şi nu numai în domeniul său strict de specialitate. Studenţii îl adorau. Imediat după revoluţie a intrat în moara contestării: i s-a reproşat că a fost "sluga comuniştilor", fiindcă fusese pus, vreun an, secretar de partid la Centrul Universitar. În '90, cînd a ieşit prima oară din ţară, a ajuns să fie recunoscut de vîrfurile meseriei sale din lume. A fost invitat în Australia, în SUA, în Olanda, în Canada, în Germania, Franţa, publicat de mari edituri, invitat să conducă doctorate, fusese chemat să ţină doi ani cursuri în Germania şi în Franţa şi se pregătea să meargă în Franţa ca profesor invitat. S-a prăpădit în ajun de plecare. Cînd socotesc cîţi oameni de valoare au fost ţinuţi sub obroc - mai ales în anii '80 - mă apucă groaza.

Ce punct de sprijin constant aţi avut în tot acest timp?

Norocul. Cred că în afară de firea mea optimistă (sau ca o consecinţă a ei) norocul a fost unul din darurile de care m-am bucurat în viaţă. Am avut noroc de o familie extraordinară, numeroasă, foarte unită, am avut noroc de profesori eminenţi în facultate, de un colectiv de catedră cu oameni de calitate cu care să lucrez, şi noroc de prieteni buni şi statornici. Pînă şi cînd m-am îmbolnăvit şi mă temeam că totu-i gata, am avut noroc de nişte doctori minunaţi şi de un personal medical devotat. Pe la mijlocul anilor '80, la spital erau condiţii precare, zile în care nu curgea apa decît jumătate de oră. Dar din cîte-am văzut eu atunci, la Pavilionul 2 de la "Filaret", n-a murit nimeni cu zile şi nici asistenţa medicală nu era strict condiţionată de ce sumă dai bacşiş. Tot norocului cred că i se datorează şi faptul că în vremurile cele mai grele din anii '80, am apucat să le cunosc mai bine pe cele 11 foste colege de liceu ale mamei, care se întîlneau, prin rotaţie, în fiecare lună la cîte una dintre ele, pe rînd. Se pregăteau cu săptămîni întregi înainte pentru această "primire" şi totul parcă se petrecea în altă ţară, civilizată şi încurajatoare. În timpul cel mai vitreg am avut norocul să descopăr o solidaritate umană de mare valoare; azi îi simt lipsa.

Credeţi că acel timp v-a indus şi vreun sentiment de care azi vă amintiţi cu neplăcere?

Sentimentul că ajunsesem să doresc moartea cuiva anume, a lui Ceauşeştilor, şi că m-am bucurat atunci cînd s-a petrecut. Mi-l pot explica, era inevitabil, dar mă gîndesc la asta cu jenă, ca la ceva absurd, care nu-mi stă în fire.

interviu realizat de Tita CHIPER