Comunicarea prin sacoşă

Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat.

Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat...

Nu toate meritele sînt durabile, iar unele nu-s nici măcar recunoscute. În evoluţia mijloacelor de comunicare, spre exemplu, rolul sacoşei de plastic e complet ignorat; cu toate că o parte din sociabilitatea noastră din ultima jumătate de veac ei i se datorează. A simplificat relaţiile, a democratizat ierarhiile, a făcut să circule, mai repede decît prin canalele special destinate acestui scop, ştiri de care aveam nevoie.

Întîlnirea întîmplătoare dintre două persoane cu sacoşe pline în mînă a fost uneori importantă ca un coup de foudre: „nu vă supăraţi (gest spre produsele/obiectele ce se zăreau prin limpezimea ambalajului subţire, foşnitor), unde aţi găsit?“: carne, pui, Istoria religiilor, sare, vată, Perlan alb, AgathaChristie, hîrtie igienică, ulei etc.

La întrebarea bruscă nu trebuia să se adauge nici salutul, nici prezentarea necesară: două fiinţe umane stabileau rapid legătura doar printr-o privire aruncată de una în sacoşa celeilalte. S-ar putea spune că înaintea unor curente de aiurea, ce-şi propuneau programatic renunţarea la diferite tabuuri, noi am dobîndit, în bună măsură, experienţă în această direcţie prin simplul fapt că nu ne-am despărţit atîţia ani de pungile de plastic ce ne-au echilibrat mersul şi existenţa. Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat; din multele cazuri, alegem amintirea unei cozi la mandarine, la Unic, în iarna 1966, primul an în care începuse să funcţioneze decretul de planificare a natalităţii. Pe lîngă rîndul gălăgios, înaintînd greu, a trecut cineva, ieşit din farmacia de alături, fluturînd o sacoşă burduşită de pachete albe: „au vată şi au adus şi anticoncepţionale“... Ca într-un desen animat, prin întoarcere rapidă, unii dintre cei din urmă la coada de fructe au ajuns primii la coada de vată. De sărbători, mai marii zilei făcuseră un gest generos-umilitor: bine hrăniţi cu acel prilej, ba chiar şi răsfăţaţi cu mandarine, bucureştenii puteau să trăiască, măcar cîteva zile, fără stres, departe de teama de a concepe copiii nedoriţi. Coada era semn de apartenenţă şi de solidaritate la soarta comună – supunere la aceeaşi fatalitate şi speranţă. Cine n-a rugat măcar o dată persoane absolut necunoscute pînă atunci să-l ţină minte, şi n-a contat în economia cozii ca prezenţă întărită de martori „mai sînt înaintea dvs. două doamne care acuma nu-s aici, sînt la unt, uitaţi sacoşele – alea cu sticle – să ştiţi că sînteţi după ele“. Alăturarea cîtorva săculeţe transparente în care se zăreau ouă cu o săptămînă înainte de Paşte, şansă rară! („din Titan“), pungi de făină trei nule („avea în Matache“) sau cutii de nes („am văzut la o doamnă în autobuz“) năştea deja o colectivitate cu disponibilitate de relaţie, cu păreri, judecăţi şi soluţii asupra realităţii, gata de confidenţe, de conflicte sau de solidarizări prin aluzii (bancuri) împotriva ultimei măsuri aberante de care se zvonea numai sau fusese de curînd impusă. Cunoaşterea teritoriului capitalei de către cît mai mulţi locuitori ai ei, o circulaţie rapidă ca şi descoperirea a noi mijloace de transport au beneficiat mult de pe urma acestui mijloc de cunoaştere reprezentat de sacoşe. Mult scăzută după 1989, valoarea comunicării prin transparenţa lor este acum aproape pe cale de dispariţie. O mulţime de pungi de plastic cu etichete care de care mai colorate şi ispititoare, ori cu imagini de femei goale, tigri, peisaje din New York, Michael Jackson – a redus, implicit, posibilitatea oamenilor de a-şi examina reciproc achiziţiile. De ce ar mai fi nevoie? Vitrinele pline cu de toate, reclamele de pe panourile stradale sau de la TV creează adevărate dileme în opţiuni; a mai fost o slabă încercare de a comunica prin uimire în faţa preţurilor („aţi văzut cît s-au făcut crenvurştii?“) – dar dialogul n-are şanse de continuare. Scump-scump, dar alte preţuri nu-s şi lumea cumpără; ce să facă? Milionari sau pensionari – Dumnezeu ştie ce duc inşii în sacoşele opace... Chiar curiozitatea cu care se urmărea prin ’90-’91 presa care se zărea prin pungile de plastic – albastru însemna Adevărul, Azi, Dimineaţa („aha“!), roşu – România liberă, mai tîrziu Evenimentul zilei („aha!“ cu semn contrar!) – a scăzut, politicul nemaiinflamînd spiritul public cu orice ocazie. Fiecare are aerul că-şi vede de treabă, închis într-ale lui şi cu teamă de viitor.

Timpul comunicării prin transparenţa sacoşei s-a încheiat. A rămas doar o urmă decăzută – punga de aurolac, în care numai cunoscătorii ştiu ce se vede.

Dilema, nr. 118, 14 aprilie 1995