Apatia indignării noastre

Suferim de zădărnicie: totul ne irită, nimic nu ne mişcă. Visăm la o vindecare bruscă, paranormală, ca la un fel de „restitutio in integrum“ a fiinţei noastre de dinainte de starea de indiferenţă, oboseală şi istovire în care ne aflăm. Dacă am face un inventar al insuportabilului, acesta ar fi o operă cu final mereu amînat: la ce bun să ne mai dăm osteneala de a o alcătui? Dar dacă am încerca, totuşi? Ne putem măcar întreba de ce ne-am obişnuit să primim totul ca inevitabil: să nu înţelegem hăţişurile unei legi insuficient gîndite, instalarea unei anomalii („asta-i situaţia!“), consecinţa unei dezorganizări, niciodată atît de „inocente“ ca s-o punem numai pe seama unei totale nepriceperi? După ce aproape jumătate de veac ni s-a spus că totul este „al nostru“ şi unitar, de la economie, la etică şi sentiment naţional, ne-am trezit la realitatea că totul e al nimănui.

Din ’89 încoace am fost împroprietăriţi cu apatia şi neimplicarea, distribuite mai generos decît orice alt certificat de proprietate. În această situaţie, lucrurile nu sînt ce par a fi totul e interpretabil şi, pînă la urmă, neclar: înaintarea în tranziţie e rotire în cerc, reforma – un cuvînt din noul vocabular de lemn, calomnia – o operă literară, supunerea la legi ceva facultativ ca un „hobby“. Cîndva, pe cînd conceptul era la modă, s-a spus că „omul nou“ este omul vechi acţionînd în alte condiţii istorice: de mai bine de zece ani am plătit mult ca să verificăm concret această ipoteză funcţionînd cu deosebire la nivel de decizie şi prim plan social. Apatia indignării noastre îşi are una din explicaţii şi în această „derealizare“ continuă avînd ca rezultat ineficienţa. Aşa că am ajuns să fim indiferenţi sau revoltaţi cu logica fluxului şi refluxului, fenomen natural pe care nu-l putem schimba. Pe alte meleaguri, oamenii au încercat să-l pună la lucru, cu ajutorul lui să producă energie. Numai că la noi, în libertate, fluxul şi refluxul operează cu elemente deosebite: indignarea e a vorbei, apatia ţine de domeniul faptei pe care sîntem prea obosiţi s-o mai ducem pînă la capăt. Dar măcar a ne strădui să gîndim de ce indignarea noastră sfîrşeşte aşa degrabă în dezinteres e încă posibil; a scoate lucrurile din indeterminare înseamnă a le lua într-o oarecare măsură în stăpînire şi a le găsi locul în viaţa noastră care nu e sortită pe totdeauna neputinţei şi dezordinii. 

apărut în Dilema, nr. 435, 14 iunie 2001