Eleva Dora dintr-a VII-a
Zilele trecute, aşa pe la prînz, cînd sună lumea cu diverse treburi, am primit un telefon dur de tot. Nu era un apel obişnuit de jurnalist cultural care-şi face paginile cerînd imperativ, ultimativ (şi, în ultima vreme, grobian) opinii ferme şi rapide despre, de pildă, colaborarea scriitorilor cu Securitatea; nu era nici vreo invitaţie precisă la tîrgul de carte din mai-iunie (unde, în ultimii ani, prefer să mă duc neinvitată, că doar e eveniment public). Era propria mea fiică (s-o numim Dora), care avea o dilemă. Pe scurt, voia să ştie repede dacă eu spusesem la o recentă şedinţă cu părinţii că ea citeşte Dostoievski! Adică, mă întreabă aproape şoptit, i-ai spus tu vreunei mame că eu aş citi Dostoievski?! De ce vrei să ştii, am întrebat-o, ca să trag de timp, dar şi pentru că nu-mi aminteam deloc cînd pronunţasem cuvîntul ruşinos care declanşase această dramă. Îi era ruşine, se simţea prost, i-o făcusem din nou vorbind aiurea, cu cuvinte pretenţioase asezonate cu nume obscure, ca să ajung în impasul scurt şi vanitos (deci, ruşinos) numit Dostoievski. Mai bine ziceam Tolstoi, şi nu Lev Nicolaevici, ci Alexei, măcar ăsta fusese o dată pe o listă de „obligatorii“, cu Buratino.
Ce zisesem despre ea şi despre Dostoievski, mă întreba, aşadar, fiică-mea care va împlini curînd 14 ani şi care e, aţi ghicit, într-a şaptea, nu ca elevul Dima care era deja la liceu (într-a unşpea) – cum îmi spune Dora de cîte ori încerc să-i pasez cartea lui Drumeş. Cui spusesem eu, la şcoală, că Adolescentul de Dostoievski este o carte pentru adolescenţi, iar dacă nu încearcă acum să o deschidă măcar, s-ar putea să n-o mai facă vreodată?! Cînd spusesem că Jurnalele Vampirilor, Galerista şi Fete de îngheţată sînt doar lecturi mai bune decît nimic? Suna prost, dar recunoşteam ceva, un fel de orbire neagră care mă năpădeşte cînd aud adolescente vorbind pe stradă... Oricum, clou-ul era Dostoievski, nu cred că am mai invocat vreodată atît de mult, într-o conversaţie telefonică (poate doar în vreuna cu Agopian), numele lui Feodor Mihailovici.
Cum nu-mi place, de fapt, să vorbesc la telefon, am mărturisit, ca să minimalizez gafa. Da, zisesem ceva, unei singure mame, apoi ea a reluat discuţia cu mai mulţi, cred că da, oricum nici Dora, nici altcineva nu se apropiase de Dostoievski, asta ştiam cu toţii, nu ne făceam iluzii. Nu, nu, mă întrerupe Dora (deşi, de obicei, n-o face), ai spus că eu citesc Dostoievski acum! Atunci am priceput că îi era, pur şi simplu, ruşine. Cum să citească ea Dostoievski cînd nimeni nu-l citeşte? Cum să-şi forţeze ea maxilarul inferior şi vălul palatin ca să pronunţe răspicat (cum făcea cu mine, la telefon) cele cinci (!!!) vocale din numele lui D.? Ar fi ca şi cum ar pune cratimă în SMS-uri, ar fi ca grija pentru gramatică pe Twitter sau împiedicarea de majuscule pe Facebook. Ar redeveni tocilara de acum cîţiva ani, care scria cu stiloul şi purta uniformă. Boooring!
Şi, în acel moment, am hotărît s-o las în pace, măcar un timp. Să nu-i mai trimit (pe mess) dirigintei (o tînără şi incredibilă profesoară de română pe care o adoră cu toţii pentru că nu-i obligă să citească, dar se înţelege mai bine cu cei care citesc) lista scurtă de lecturi obligatorii la 14 ani, că nu-i mai dau Dorei – la pachet cu ultimii vampiri – şi cele Nouă povestiri de Salinger, să nu mai amestec cărţile care mi-au făcut mie plăcere cu lucrurile care-i plac ei acum. Drept să vă spun, în disperare de cauză, i-am condiţionat o vreme (pe vremea cînd încă se mai putea) pînă şi banii de cheltuială cu cîteva lecturi (e-sen-ţi-a-le) pentru care nu-şi găsise timp. Un monstru matern! Noroc că, pînă să-mi dau seama de exagerare, apucasem să-i bag pe gît, pe lîngă demenţele curate pe care le citeşte (noaptea, sub pătură, asta e neschimbat), o bună parte din excelenta listă a Sandei Cordoş din Ce rost are să mai citim literatură?. E un reper bun, cred că asta le-am şi spus la şedinţa cu părinţii – la urma urmelor, la 14 ani, trebuie să citească, pe lîngă basme, poveşti şi „cărţi cu jucării“ (aici întrînd şi chick lit-ul, şi cărţile cu vampiri), şi Truman Capote, Cervantes, Michael Ende, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu sau Radu Stanca. Fiecare dintre aceşti scriitori au cărţi care pot fi înţelese (şi gustate) la preadolescenţă, în cea de-a doua copilărie, cum o numeşte Sanda Cordoş, care s-a descurcat, desigur, mai bine cu Rada, fiica ei (cred că a şi terminat facultatea).
Dar ce ar trebui să citească, în cea de-a treia copilărie, adolescenţii intransigenţi care fac corp comun împotriva lucrurilor obligatorii? Dacă m-aţi întreba pe mine (fiică-mea tot n-o face...), Adolescentul de Dostoievski ar fi prima carte pe listă. Apoi Prăbuşirea casei Usher şi Annabel Lee de Poe, Doamna Bovary de Flaubert (care-i mai soft decît vă amintiţi), Maitreyi şi Domnişoara Christina de Eliade, Moby Dick de Melville, Mîndrie şi prejudecată de Jane Austen, Daisy Miller de Henry James, Mătuşa Julia şi condeierul de Llosa, Omul invizibil de Wells, Zenobia de Gellu Naum, Travesti de Cărtărescu sau Exuvii de Simona Popescu. Da, e o listă (scurtă) pentru lunga vară fierbinte care va urma, în care pînă şi elevii dintr-a VII-a o s-o lase mai moale (vrînd, nevrînd) cu Internetul, cu vampirii şi cu fobia aseptică pentru autori peste 30 de ani. Sau, Doamne fereşte, morţi şi nevampirizaţi.
(Dilema veche, nr. 379, 19 mai 2011)
