E atît de bine să te trezeşti dimineaţa singur

„Poezie de dragoste“
        de Richard Brautigan

E atît de bine
să te trezeşti dimineaţa singur
şi să nu trebuiască să-i spui cuiva
că-l iubeşti
cînd nu-l mai iubeşti.

(traducere de Dan Sociu)

Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult. Desigur, nu cea impusă (dacă mă băgaţi cinci zile într-un subsol fără lumină, n-o să mor de fericire), ci cea aleasă. Şi nu întotdeauna, ci cîteodată. În tot vacarmul social din jur, la care contribui şi eu din plin – sînt un om zgomotos, excesiv, împrăştiat –, o repliere în vastele apartamente interioare face mai mult bine decît o zi la spa. Pentru că atunci cînd eşti singur, nu-i mai eşti dator nimănui cu nimic, nu trebuie să faci figură frumoasă, nu trebuie nici măcar să mai ştii ce-nseamnă ridicolul şi de ce e recomandat să te fereşti de el. De-abia atunci devii stăpînul absolut al dimineţilor, al cafelelor, al chiuvetelor pline cu vase, al prafului, al ferestrei deschise noaptea, al patului în care poţi să dormi şi pe diagonală, al plimbărilor prin parc la ore improbabile, al emisiunilor tembele cu femei care vor să arate cu 20 de ani mai tinere, al urmăririlor prin casă cu pisica Matilda, ca şi cum aţi fi doi mafioţi pe străzile din Chicago.

Nu sînt singură prea des. Aşa că, dacă mi se întîmplă să prind o duminică dimineaţă numai şi numai a mea, fac dezastre. Nu mai răspund la telefon o vreme, nu mai intru pe Facebook, îmi văd de ale mele şi mă bucur că, măcar pentru cîteva ore, nu-mi mai suflă nimeni în ceafă. Şi nu, nu se cheamă mizantropie, se cheamă pauză, tocmai ca să evit ca, mai devreme sau mai tîrziu, să mă transform într-o acritură căreia nu-i mai convine nimic. Pînă la urmă, la asta e bună singurătatea – te salvează de mizantropie, te scoate dintre oameni şi te lasă să-ţi revii, ca să te întorci apoi cu forţe noi, să faci băi de mulţime din care să poţi ieşi teafăr şi nevătămat. Paul Auster scria la un moment dat (nu ştiu unde, pentru că-l citează Vila-Matas şi nu spune sursa): „Lucrul surprinzător e că începem să înţelegem relaţia noastră cu cei din jur de-abia atunci cînd sîntem singuri. Cu cît sîntem mai singuri şi cu cît ne scufundăm mai mult în singurătate, cu atît simţim mai puternic această relaţie.“ Aşa că data viitoare cînd cineva încearcă să vă facă să vă simţiţi vinovat pentru că nu i-aţi răspuns la telefon o dimineaţă întreagă şi aţi vrut puţină linişte, să-i spuneţi că a fost pentru binele lui.

Cunosc o doamnă, o mare doamnă, văduvă de cîţiva ani, cu o minte brici, un simţ al umorului colosal şi o bibliotecă impresionantă, care a renunţat brusc să mai iasă din casă sau să mai primească vizite. Fără nici o explicaţie, fără nici o tristeţe. A ajuns la o vîrstă, mi-a spus, la care tot ce-şi doreşte e să fie lăsată în pace. Stă în apartamentul ei de pe Magheru şi trăieşte singură şi atît. I-am zis că cel mai tare mi-e frică să rămîn singură cînd o să am vîrsta ei. A rîs, mi-a mai pus un pahar de coniac şi am schimbat subiectul. N-am mai trecut de-atunci pe la ea, mi-a fost teamă să-i stric singurătatea.

(Dilema veche, nr. 451, 4 octombrie 2012)