Închis temporar
În 2013, cinematograful clujean Arta împlineşte suta de ani. A funcţionat fără întrerupere de la inaugurare pînă în februarie anul acesta. S-a mai redeschis doar în perioada Festivalului de Film Transilvania (TIFF). Vizitatorilor ocazionali, ca mine, sala le sare în ochi prin arhitectura blînd-bătrînească de început de secol XX şi le menţine interesul (între altele) graţie celor mai confortabile fotolii peste care am dat în toate sălile din România.
E – era? – un cinematograf un pic altfel. Parte, în vremea din urmă, a reţelei paneuropene Eurimages, difuza (şi) filme alăturea cu drumul, ciudăţenii finlandeze, italieni recenţi etc. Nicu Mihali, fost student la Literele UBB-iste, îşi aminteşte cum, la începutul mileniului, încerca să identifice Clujul în spotul Eurimages de dinaintea fiecărei proiecţii: „Era o mîndrie pe care o puteam simţi doar acolo – Clujul pe lista cu oraşele importante care aveau, şi ele, cinematografe de acest fel. Cam de atunci a început să-i scadă şi popularitatea“.
Iar popularitatea a scăzut accelerat. Am încercat cinematograful, în afara festivalului amintit, la o proiecţie cu An Education din 2011: am fost cel de-al doilea spectator şi mi s-a spus că am prins o zi aglomerată. Clujenii confirmă, pe de altă parte, că instituţia a avut o problemă de percepţie publică. Nicu Mihali povesteşte că „se răspîndise vestea că cei de la Arta au început să dea numai filme proaste. Dintre filmele «proaste» pe care le-am văzut acolo îmi amintesc de Omul fără trecut al lui Aki Kaurismäki, de Camera fiului, de Nanni Moretti, de Dogville-ul trier-ian. Tot acolo am văzut Sex and the City, prima parte, la pachet cu cea mai mare ruşine pe care am îndurat-o într-un cinema: într-o sală plină-ochi cu femei, eu – cu barbă de o săptămînă. Nici dacă veneam rujat şi cu pantaloni roz mulaţi nu atrăgeam atenţia mai tare.“ Administrată pînă de curînd de Regia România Film, clădirea care adăposteşte Arta a fost retrocedată moştenitorilor constructorului, familia Sebestyen. După o serie de neînţelegeri, proprietarii au intrat în posesia imobilului. Sentinţa definitivă favorabilă lor spune că cinematograful ar trebui să funcţioneze pînă în 2015.
De ce e închis, atunci? „În momentul în care am rămas cu un spaţiu incomplet funcţional, e greu să ni se dea un termen“, afirmă Andrei Sebestyen, nepotul constructorului. Şi adaugă: „intenţia noastră e categoric în acest sens (de păstrare a cinematografului şi după 2015, n.m.), dar şi publicul trebuie să ne ajute. Pînă să se fi închis, nimeni nu s-a interesat de cinematograful ăsta. Eu l-am văzut uşor abandonat“.
Elena Încrosnatu, directoarea adjunctă a România Film, îmi dă a înţelege că Regia n-a avut încotro: a predat echipamentul împreună cu sala şi nici nu şi-a pus problema să o cumpere. Nu numai că un spaţiu din centrul Clujului n-are cum să fie ieftin, dar Arta „era un centru care aducea pierdere. Am stopat un pic gaura neagră“. „Între timp – recunoaşte Andrei Sebestyen – am primit mai multe oferte de cumpărare. Am fost extrem de reticenţi.“
Pe scurt: statul se retrage, iar proprietarul se pune anevoie în mişcare. Sună dureros de familiar. Aşa s-a întîmplat cu o sumedenie de cinematografe din toată ţara – recîştigate sau nu în instanţă – şi mulţi vor spune că unul în plus sau în minus chiar nu mai contează. Trist paradox: România se bucură de un cinema recent de-a dreptul relevant la nivel global, în vreme ce numărul sălilor administrate de stat a scăzut după 1989 de la 600 la mai puţin de 40. Cu alte cuvinte, cinema fără cinematografe. Mă şi văd povestind unor puştani, după ce va fi trecut destulă vreme, cum a cîştigat un regizor român Marele Premiu la Cannes în 2007 – la ce bun dacă nu vor avea unde să vadă filmul aşa cum trebuie să fie văzut un film?
Filip Standavid este jurnalist la Europa FM.
