Cum s-a rupt filmul cinematografelor româneşti

În 1990 funcţionau în România peste 400 de cinematografe. Astăzi sînt de zece ori mai puţine. Un imens patrimoniu preluat de la comunişti, însumînd clădiri care ar depăşi laolaltă suprafaţa Casei Poporului, a ajuns un mare şi inutil munte de moloz. O parte importantă a clădirilor a încăput pe mîna unor băieţi deştepţi care le-au transformat în orice altceva: restaurante, cazinouri, magazine second-hand, cizmării sau alimentare. În rolurile principale ale dezastrului din cinematografe au jucat, pe rînd, majoritatea celor care au ajuns la conducerea Ministerului Culturii.

„Cinema“ diversificat la El Paradiso

La cinematograful Flamura din Bucureşti rulează azi, ca în fiecare seară, acelaşi film: „Nunţi, botezuri, cumetrii“. De ani buni, în clădirea fostei săli de spectacol s-a deschis un restaurant-cîrciumă pe nume El Paradiso, de închiriat pentru ocazii speciale. Singura legătură cu ce a fost Flamura este că la „cinema“ El Paradiso se chiuie şi se dansează în draci, ca-n filme. De cum intrăm, ne lovim de barul ce tronează în locul caselor de bilete. În spatele tejghelei, o doamnă răsuceşte o cîrpă într-un pahar. E suspicioasă: „Sînteţi din cartier?“. Îi povestim că am vrea să închiriem sala cinematografului pentru o nuntă. Se urneşte din loc să ne facă un tur de El Paradiso. Zîmbeşte însă jenată. „Dar vă rugăm să ne scuzaţi... E campanie electorală, scuzaţi deranjul.“ În fosta sală de spectacol deranjul se traduce aşa: pe pereţi sînt bătute în cuie lozinci: „Silviu Prigoană – primar general. Organizaţia PDL-Sector 5“. Din cinematograf au dispărut şirurile de scaune capitonate. Au fost scoase pentru a face loc meselor. A rămas în schimb ecranul, pe care se proiectează şi acum. Nu capodopere ale cinematografiei. Ci filmuleţe: „Dacă aveţi vreun filmuleţ cu mirii putem să le arătăm pe ecran. De asemenea, putem să proiectăm ce se vede în sală în timpul nunţii... ringul de dans... de la mese“. Pe faţa doamnei se mai proiectează o dată jena: „V-aş fi arătat cum funcţionează, dar am împrumutat puţin proiectorul“. Cinematograful Flamura figurează şi astăzi în proprietatea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film (RADEF). Cei din conducere RADEF au şi un termen pentru ce se petrece acum în El Paradiso. Se cheamă „diversificare“. „Noi am încercat să reintroducem cinematograful în circuit, numai că nu a mers, aşa că am decis să facem o diversificare a ofertei“, zice Elena Încrosnatu, director adjunct al RADEF.

Cine a stins lumina din săli

De-a lungul anilor, cinematografele României au fost plimbate de la o instituţie la alta, de parcă ar fi fost un cărbune încins. Primul care a simţit că se arde cu atîtea săli de cinema a fost Adrian Iorgulescu, ajuns şef la Cultură în 2005. Iorgulescu a semnat o Ordonanţă de Urgenţă care plasa zeci de imobile ale RADEF către Primării. Toată tranzacţia se făcea fără ca instituţia de filme să primească vreun ban. Împotriva acestei manevre s-a opus atunci sindicatul liber România Film, care a dat în judecată ministerul, contestînd actele semnate de Iorgulescu. „Am atacat ordonanţele în instanţă pe motiv că noi, sindicatul, nu am fost consultaţi înainte de a fi elaborate. Noi am cîştigat definitiv şi irevocabil“, povesteşte Maria Bikfalvi, preşedintele Sindicatului Liber România Film.

Cinematografele s-au întors din nou la RADEF, dar victoria sindicatelor a fost de scurtă durată, întrucît cei de la minister, văzînd că au dat greş cu Ordonanţa de Urgenţă, s-au apucat din nou de scris, cu şi mai mult zel. Au redactat Legea 303 din 2008 prin care, în final, aproape toate cinematografele RADEF au aterizat, hodoronc-tronc, în curtea a zeci de Consilii Locale din ţară. Rezultatul a fost fără happy-end: din 200 de cinematografe predate, mai funcţionează astăzi exact două. Restul – fie sînt închise sau demolate, fie au cu totul alte destinaţii. Cum ar fi la Piteşti: într-o parte din fostul cinematograf Lumina s-a înfiinţat sediul zonal al Bursei de Valori. Restul clădirii a rămas în paragină. Culmea este că înainte de predarea sălii, în urmă cu cîţiva ani, cinematograful funcţiona: proiecta filme şi avea spectatori. „Lumina a fost printre cele mai bune din ţară. Pe vremea lui Ceauşescu, cîştigase premiul trei pe ţară la Festivalul Filmului Românesc, luîndu-se drept criteriu numărul de spectatori. Cinematograful avea şi investiţii făcute oarecum recent. În 1989 se cumpărase aparatură nouă, se capitonase, se modernizaseră grupurile sanitare“ – suspină nostalgic vicepreşedintele Sindicatului Liber România Film, Constantin Curelea.

Oraşe fără cinematograf

Dar, după dezastrul de la RADEF, zeci de mii de alţi orăşeni din ţară au rămas fără nici un cinematograf în localitate. Se uită la pereţi. La pereţi în paragină. Primăria Baia Sprie din Maramureş a fost printre primele care au primit cinematografe de la RADEF. Cei de acolo au încercat să caute fonduri pentru a renova clădirea ajunsă o ruină, dar a venit criza economică. Acum aşteaptă o minune, căci potenţial cultural în Baia Sprie ar fi berechet: „Cred că, dacă reuşim să îl redeschidem, vom avea spectatori pentru că povestea manelelor s-a mai temperat şi întrevăd un reviriment în această zonă“, spune sigur pe el şeful Căminului Cultural din oraş, Andrei Bărbos. „Revirimentul“ nu a ajuns încă nici la Filiaşi. Aici sînt zero cinematografe, dar multe „seri distractive“: „Acum, la cinematograful nostru e un bar şi un club. Club din acela ca la oraş, de merge tineretul, cu seri distractive, cu formaţii de astea de se aud şi la oraş“, încearcă să-şi găsească cuvintele Ion Oglice, secretarul Primăriei, mîndru nevoie mare că în oraşul lor – Filiaşi – este chiar „ca la oraş“.

Spre deosebire de Filiaşi, în fostul cinematograf din Curtea de Argeş s-au făcut mai multe investiţii care mai de care: aici s-a deschis o alimentară, lîngă – o binevenită tîmplărie, o norocoasă agenţie Loto şi un mult-aşteptat magazin second-hand.

Sereleuri în loc de cinematografe

Dacă totuşi cinematografele date către Primării au rămas în domeniul public al statului şi mai există speranţe că în ele se vor proiecta cîndva filme, de la o parte din clădiri ne putem lua adio. Asta pentru că, în ultimii 20 de ani, patrimoniul RADEF a stat ca într-o sită de unde an de an s-au tot scurs cinematografe întregi către diverse personaje din lumea afacerilor. Profitînd de portiţe legislative sofisticate, zeci de sereleuri de apartament, apărute peste noapte, sau firme binecunoscute au pus mîna definitiv şi irevocabil pe clădiri evaluate la milioane de euro. Este şi cazul cinematografului Floreasca din Bucureşti. Aici nu se mai difuzează nimic de 12 ani. Găsim un peisaj unde s-ar putea turna un film de acţiune: muncitori asudaţi cu ciocane în mîini, o macara pufăind şi scîrţîind din încheieturi, agitaţie mare, muncă multă. Agitat este şi un tînăr care dă indicaţii în stînga şi-n dreapta: păr lins, cămaşă imaculată deschisă la gît, blugi şi pantofi pe care nu trebuie să se prindă noroiul. Îl întrebăm ce se construieşte în locul cinematografului. „Nu se construieşte nimic, se reamenajează“, răspunde fluturînd în aer două smartfonuri şi un pachet de ţigări pe care le ţine sandviş într-o palmă. „Ce va fi aici în locul cinematografului?“ „Nu se ştie încă.“ Din toată clădirea pustie nimic nu mai aduce a cinematograf. Pe geamul de la intrare stă lipit un program uitat de mult. „Orar Vineri-Sîmbătă, 23,00-06,00“. Program „artistic“: „Cinematograful Floreasca a fost cîştigat de o societate comercială pe baza unei hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile obţinută în instanţă.

Argumentele au fost că firma a avut spaţiul închiriat pe o durată lungă de timp şi a făcut investiţii majore în clădire“, declară directorul RADEF, Marius Iuraşcu. Povestea de la Floreasca se repetă la indigo şi în cazul cinematografului Modern din centrul Capitalei. Acesta a fost transformat în supermarket. La intrare – un afiş. Nu cu un film, ci cu o margarină din aceea care face bine la inimă şi care se vinde la incredibilul preţ de zece lei şi nouăzecişinouă de bani. „Aici nu s-au mai pus filme imediat după ’90. Înainte să fie supermarket a fost Bingo“, zice domnul Ion, care locuieşte prin apropiere. Ion a demonstrat de-a lungul istoriei că este client fidel, indiferent de destinaţia locului: înainte era spectator fidel al cinematografului Modern, acum are card de fidelitate la supermarketul răsărit în acelaşi loc.

Falimentul cinematografelor de stat a mutat profitul la privat

În Bucureşti şi în marile oraşe, firme private au constatat falimentul sălilor de cinema comuniste şi au simţit imediat mirosul dulce al profitului, deschizînd săli private care să suplinească gaura rămasă în loc. Numai în Capitală numărul cinematografelor private îl depăşeşte de două ori pe cel al RADEF. Sînt foste cinematografe comuniste unde s-a demonstrat că, dacă se fac investiţii serioase, poţi scoate un profit rezonabil. Fostul cinematograf Luceafărul, de lîngă Universitatea Bucureşti, a fost închiriat de trustul care deţine şi PRO TV şi transformat în Cinema Pro. Acum găzduieşte unele dintre cele mai importante evenimente din lumea filmului şi adună anual peste 250 de mii de spectatori. Cam cît ar aduce un cinematograf al statului într-un cincinal.

Alex Nedea este reporter.