Ileana BÎRSAN

Mă îndoiesc că sala clasică de cinema o să dispară curînd.

Nu, n-am dansat tango la Buenos Aires. Dintre zecile de filme cu tango, nu-mi reveneau în minte decît cîteva fărîme din Happy Together al lui Wong Kar-wai, filmat chiar în Bar Sur, din San Telmo, o zonă fermecătoare, un amestec de Lisabona şi Istanbul, cartierul cel mai vechi, cu stilul colonial predominant.

Fie că fugim de lumea reală, fie că vrem să îmbunătățim realitatea, imaginația e instrumentul cu care putem schimba lumea într-o clipă, cu ochii închiși sau cu ochii larg deschiși. Așadar, din cutia cu minuni am să scot cîteva personaje și povești cam uitate în ultima vreme, deși e vorba printre ele și de filme care au făcut istorie, grație unor personaje iconice.

"Cinema-ul are specificul şi avantajul transmiterii emoţiei într-un timp incredibil de scurt. Reacţiile copiilor nu întîrzie niciodată, ba dimpotrivă, încep să spună ce cred sau să-şi confrunte părerile chiar în timpul vizionărilor."

„Would you like me to seduce you?“ este replica din The Graduate pe care Mrs. Robinson (interpretată de fascinanta Anne Bancroft) i-o adresează tînărului Benjamin, în interpretarea candid-ludică a lui Dustin Hoffman. În definitiv, toţi vrem să fim seduşi în momentul cînd, accidental sau cu bună ştiinţă şi intenţie, ne aşezăm în fotoliul domestic sau pe scaunul de cinema, să privim o „romanţă cu parfum“ sau o dramă cu amor imposibil.

„Începutul ăsta mă frustrează: «Nu ai voie să...»“ – îmi spune Ilinca, fiică-mea de 12 ani, într-un dialog pregătitor pentru acest text. Mda, ştiu asta, şi orice reţetar sau ghid practic de creştere a copiilor (peste ale mele s-a aşezat praful) confirmă eroarea în care se află părinţii cînd recurg la arsenalul inepuizabil al variaţiunilor lui nu.

Pe la 15 ani, am descoperit un lucru straniu la mine în cameră. Odată ce stingeam lumina înainte de culcare, pe unul dintre pereţi apărea un contur bizar, dar foarte clar definit, un profil de Madonă, în mărime naturală, cu capul plecat şi acoperit cu un văl.

Cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici, cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.

La o privire rapidă peste istoria cinema-ului, tema singurătăţii, cu derivatele sale – de la autoizolare şi însingurare pînă la marginalizare şi alienare –, are nevoie de cel puţin o lucrare de doctorat pentru a putea nota cele mai importante filme şi cei mai însemnaţi autori care s-au oprit la ea.

Înainte să fi intrat vreodată în cinematograf, am auzit această propoziţie rostită pe un ton glumeţ de către bunica mea cînd îşi petrecea musafirii către ieşire. Tîrziu, după ce intrasem deja de multe ori în cinema, am aflat că era un îndemn al plasatoarelor cinematografelor aflate pe Bulevardul Elisabeta, în perioada interbelică, adresat puhoiului de spectatori care ieşea de la film.

Şi cum ar putea fi altminteri, dacă spectacolul lumii văzut din faţa televizorului pendulează parcă definitiv între exploatarea perversă a emoţiei şi amendarea pînă la anihilare a oricărei forme de subtilitate şi discreţie. Ca şi în camera de la Grand Hotel, din nuvela lui Caragiale, totul este augmentat şi teribil.