„Simt enorm și văz monstruos”

Şi cum ar putea fi altminteri, dacă spectacolul lumii văzut din faţa televizorului pendulează parcă definitiv între exploatarea perversă a emoţiei şi amendarea pînă la anihilare a oricărei forme de subtilitate şi discreţie. Ca şi în camera de la Grand Hotel, din nuvela lui Caragiale, totul este augmentat şi teribil. E musai să-ţi manifeşti empatia cît mai rapid şi vocal la vreme de catastrofă, cataclism, tragedii pe bandă rulantă, atacuri teroriste, boli necruţătoare sau nunţi regale. Discutate (cum altfel?) în tonuri ultimative şi barbare, evenimentele odată disproporţionate şi deformate alimentează mai abitir umorile spectatorilor conştiincioşi şi tenace. Şi aşa, asistăm, de fapt, la o bizară sminteală. Cu cît suferinţa şi drama sînt mai exhibate, cu atît bunul-simţ şi măsura sînt mai alienate iar, în consecinţă, discernămîntul este manipulat pînă la dispariţia completă. Cu un ochi înciudat la biografii privilegiate şi cu unul relaxat către ce l-a ferit Dumnezeu, omul din fotoliu îşi plînge de milă şi bombăne într-o litanie schizoidă. 

Accidentul ca normă şi starea de graţie 

Deja cu temele făcute şi uzat de consumul de emoţii tari care nu mai mişcă pe nimeni, spectatorul ajunge în cinema (dacă ajunge!) şi de cele mai multe ori dă tot peste o reţetă. Nu mai departe de ultima ediţie de la TIFF, filmul străin care a luat Oscarul şi Globul de Aur anul acesta, In A Better World, se află în topul primelor cinci filme votate de public (de altfel, public cu gusturi alese). În filmul regizat de Susanne Bier, poveştile a două familii daneze ajung să-şi intersecteze suferinţele şi luptele. Un băiat, a cărui mamă a murit recent, încearcă să-şi elimine frustrările şi neputinţele, rezolvîndu-i prietenului său problemele de autoritate de la şcoală şi din familia aflată la un pas de divorţ. Violenţa cu care băieţii încearcă să controleze situaţia este pusă în oglindă cu cruzimea unor indivizi dintr-o tabără de refugiaţi din Africa, în care tatăl unuia dintre băieţi lucrează ca medic. Sînt din ce în ce mai puţine filme în care emoţia ajunge la spectator printr-un construct estetic subtil, cu tuşe discrete şi într-un ton elegant. Poveşti dramatice şi personaje chinuite sînt aşezate unele peste altele, pentru că mintea şi stomacul spectatorului pot primi cantităţi impresionante de umanitate agresată (cu atît antrenament TV, nici nu-i de mirare), drama se construieşte clişeu după clişeu pentru că spectatorul primeşte ceva ce deja cunoaşte, ca să se simtă confortabil şi în siguranţă, rămînînd ca muzica, imaginea şi actorii să desăvîrşească opera. A spune o poveste universală apelînd la accidente, excepţii şi coincidenţe face ca întregul construct să fie strident şi artificial, deci necredibil, în care umanitate şi  sensibilitate sînt abuzate. În plus, nu orice poveste universală trebuie spusă doar pentru că o înţelege mai multă lume. Oricîtă strădanie ar fi ca filmul să imite realitatea, niciodată filmul nu va fi autentic, veridic decît dacă e construit astfel încît să pară că este real, să se încadreze în convenţie, şi nu să toarne cu nemiluita kilograme de patetism, într-o succesiune fără noimă, în care miroşi manipularea de la o poştă. În acest gen de film, drame excepţionale cu oameni obişnuiţi, se înscriu şi extrem de premiatele Crash, regizat de Paul Haggis, sau Babel, regizat de Alejandro González InĂárritu (al cărui Biutiful este o deşănţată aglomerare de tristeţe şi nefericire), care „n-au cum să nu te emoţioneze“, pentru că „se-ntîmplă ca-n viaţă“. În contrapunct, din aceeaşi categorie de dramă, dar cu efecte artistice incomparabile este Magnolia lui Paul Thomas Anderson, o piesă aparte (după el au fost o sumedenie de imitatori) tocmai pentru că nu accidentul sau coincidenţa sînt prioritare, ci un soi de revelaţie sau epifanie, deci un eveniment intim şi subiectiv. Chiar dacă la o distanţă considerabilă de timp, de registru şi de estetică, filmul lui John Cassavetes, A Woman Under the Influence (1974),  It’s A Wonderful Life (1946), regizat de Frank Capra, şi Vertigo (1958) al lui Alfred Hitchcock conduc către o stare de graţie indusă de unghiul subiectiv al poveştii şi de personajele construite cu supleţe şi onestitate. Dincolo de abilitatea de a spune o poveste (unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste, în ciuda genului căruia îi aparţin), aceste experienţe cinematografice funcţionează ca filtru emoţional şi prilej de reflecţie. 

Melancolie şi extaz  

Supradozele de TV cu reţete de rating şi campaniile publicitare inepte trase la indigo (sau xerox!) au format un consumator de imagini blindat cu balasturi filozofice şi afective. Din păcate, aceste resturi suplinesc minima educaţie vizuală (nu doar cinematografică), extrem de necesară în decodarea şi receptarea adecvată, pentru a ajunge în cele din urmă la clasificarea emoţiei pe care o transmite. Cere timp, atenţie şi curiozitate, iar pînă la urmă sensibilităţile se cultivă, nu se fabrică. De pildă, filmul lui James Cameron, Titanic (în fond, tot un accident!), se înscrie în aria divertismentului calificat, nu pune multe întrebări şi acţionează ca o şedinţă de terapie sau escapism (depinde de starea pacientului), îşi alintă şi-şi alină spectatorul şi îi lasă o lecţie învăţată pe de rost, chiar şi aşa, la nivelul începătorilor extaziaţi. Însă tocmai acolo unde gusturile ar fi trebuit să se rafineze – de pildă, în filmul independent – împotmolirea într-o reţetă de multe ori e deranjantă. Spre exemplu, filmul The Kids Are All Right (2010), regizat de Lisa Cholodenko, e previzibil în mai toate (şi ce dacă este un cuplu de lesbiene?), parcurge drumuri bătute ale poveştilor de tipul American Beauty şi nici umorul nu-l salvează de la sărăcia de idei pe care o livrează camuflată în complexităţi subtile. La polul celălalt, micuţul film tot despre amoruri rătăcite, nedesluşite şi melancolice este La vida de los peces (2010), regizat de Mathias Bizet parcă în ritmul bătăilor inimii, cu o tensiune cîntărită la miligram şi coregrafiată duios. Într-un exerciţiu de imaginaţie poate prea îndrăzneţ, ne-am putea închipui că în timpul talk-show-rilor sau al jurnalelor de ştiri, asemenea mesajelor subliminale, l-am vedea cîteva secunde pe Chaplin într-un meci de box hilar sau prins între rotiţele unui mecanism uriaş sau pe Monsieur Hulot fentînd uşile batante ale unui restaurant sau pierzîndu-şi uzul raţiunii într-o bucătărie ultratehnologizată. Dar puţin probabil ca melancolia să salveze agonia. 

Ileana Bîrsan este critic de film.