⬆
mai avem naturelul simțitor?
În căutarea emoției
Întrebarea de la care a pornit acest dosar e cît se poate de simplă – Ce ne mai emoţionează?, în contextul în care sîntem bombardaţi zilnic de lucruri extreme: morţi filmate, grozăvii de tot felul, ştiri şi imagini tari care nu ne mai captează atenţia mai mult de cîteva secunde.
Dintr-o livadă de papaya
Harish are 49 de ani, o şcoală de yoga în Mysore, multă răbdare, iar cînd nu are grijă de occidentalii veniţi acolo pentru cursuri, iese-n prag şi cîntă la flaut. Pare să n-aibă nici o apăsare şi că se bucură de tot timpul din lume. Îl vezi smotocind o pisică jigărită pripăşită pe lîngă şcoală, vorbind cu bucătarul, Kumar, sau stînd de vorbă cu cine se mai nimereşte să lenevească la cafeneaua din spate, după cursurile de astanga, hata, pranayama sau de sanscrită.
Artele contemporane între haioșel și emoționel
Artă vizuală fără emoţie nu există. În facultate ne amuzam copios inventînd categorii estetice. Pentru grupul nostru de prieteni existau categoriile estetice adăugate marilor categorii învăţate cu domnul profesor Achiţei. Aveam categoria drăguţel, haioşel şi urîţel.
„Felul în care fotograful vede și povestește”
Mă emoţionează sinceritatea fotografiilor, în primul rînd. Şi faptul că o imagine îţi spune – dacă ai ochiul şi mintea cît de cît antrenate pentru asta – foarte multe lucruri despre fotograf. Îmi place să mă uit la imagini şi să încerc să ghicesc ce-a gîndit fotograful cînd a făcut-o. Mă mai emoţionează fotografiile în care se vede că fotograful şi-a pus sufletul pe masă şi intimitatea transmisă de acele imagini.
Mai presus de toate, tandrețea
Nu. Sentimentele nu sînt fenomene de oboseală, ca să-i răspund bietului Faber al lui Frisch. Şi dacă mi-am permis lipsa asta de delicateţe, îmi dă mîna să spun acum orice. Să răspund la orice întrebare. Cu atît mai mult uneia care te aşază pe gînduri. Ce ne mai emoţionează?
„Dintotdeauna informația a diminuat emoția”
in punct de vedere psihofiziologic nu sînt schimbări majore. Din punct de vedere afectiv pare să ne lipsească din ce în ce mai mult timpul – dacă nu şi capacitatea – de a elabora ceea ce ni se întîmplă. Aceasta este o pierdere. Ne emoţionăm la fel, dar bombardamentul de emoţie şi de informaţie poate deveni cronic traumatic pînă într-acolo încît să ducă la alt tip de modificări ale funcţionării umane.
Emoțiile artei contemporane
De la o vreme, începusem să mă cenzurez. Zîmbeam cumva neutru şi comentam la obiect. Nu mai exclamam entuziasmată ca la început, nu mai închideam ochii la interpretări magnifice la pian, la concerte monumentale de orgă, îmi ascundeam lacrimile necontrolate în faţa lui Michelangelo şi – în general – nu mai declaram sus şi tare ce mult mă emoţionează pe mine fiecare instalaţie a artistului X, că îmi dă o stare fizică proastă şi îmi face pielea de găină.
Cîteva dintre trăirile mele muzicale
Ultimii ani au fost foarte agitaţi, mare parte şi din cauza crizei/crizelor. Drept urmare, am început să consumăm şi lucrurile, de orice fel, pe fast forward. Mai mult ca niciodată nu mai am răbdare. Iar piaţa, slavă Domnului, e plină de produse care nu-ţi pierd timpul: fast food, wash&go, tabloide, junk music, sitcom-uri de 20 de minute, benzi desenate, smartphones etc. Sînt în target.
Cum să... ne mai emoționăm?
Cred că sînteţi de acord cu mine că întrebarea zilei nu este şi nu a fost vreodată „Ce te emoţionează?“, ci „Ce mai faci?“. Pînă aici, nimic în neregulă. Numai că, dacă mai pe vremuri, cemaifaci putea include măcar în curba lui c şi ceva mai despre tine, vreo descoperire, vreo plăcere, vreo emoţie chiar, acum chiar că ai pica din lună dacă nu răspunzi întrebării cotidiene încrezător, fericit, cu zîmbetul pe buze.
Arta este universul măștilor
Emoţia a fost şi va fi Graalul cititorului de pension. Este ceea ce caută un cititor inocent în literatură. Iar acest fapt a făcut ca producătorul profesionist de text să evite cu orice preţ exprimarea emoţiei. Atenţie, exprimarea, nu şi producerea ei. Iar aici intrăm într-o lungă dispută: aceea dintre adepţii emoţiei ca rezultat al bucuriei intelectului şi aceia care o acceptă doar ca rezultat direct al comunicării dintre text şi suflet.
„Simt enorm și văz monstruos”
Şi cum ar putea fi altminteri, dacă spectacolul lumii văzut din faţa televizorului pendulează parcă definitiv între exploatarea perversă a emoţiei şi amendarea pînă la anihilare a oricărei forme de subtilitate şi discreţie. Ca şi în camera de la Grand Hotel, din nuvela lui Caragiale, totul este augmentat şi teribil.
Începutul secolului emoțional
Nu contează cum cauţi trăirea, ci mai degrabă faptul că simţi ceva. Pentru că emoţia – prin ea însăşi un justificator de sens – este cea care validează prezentul.
Din mers despre ce ne mișcă
Emoţia e greu de tradus. Fiecare pare că simte în felul său unic, emoţia fiind cu totul subiectivă şi greu de analizat. Cîteva lucruri sînt, într-adevăr, universale, aşa cum a constatat Darwin şi cum ştiu prea bine fanii serialului Lie To Me.