Cîteva dintre trăirile mele muzicale

Ultimii ani au fost foarte agitaţi, mare parte şi din cauza crizei/crizelor. Drept urmare, am început să consumăm şi lucrurile, de orice fel, pe fast forward. Mai mult ca niciodată nu mai am răbdare. Iar piaţa, slavă Domnului, e plină de produse care nu-ţi pierd timpul: fast food, wash&go, tabloide, junk music, sitcom-uri de 20 de minute, benzi desenate, smartphones etc. Sînt în target. Nu mai am răbdare să citesc nimic mai lung de 140 de caractere şi, dacă totuşi o fac şi n-are un YouTube embedded, mă simt profund dezamăgit şi nesatisfăcut. Tot ce fac e să scanez sau să citesc în diagonală... deformaţie profesională. Deci, ca o scurtă recapitulare: McDonald’s, mă spăl pe cap şi am plecat, în metrou citesc un tabloid în care o bîrfă despre Rihanna mă face să mă simt conectat la realitatea vremurilor în care trăiesc, ascult în magazine Lady Gaga şi îi ştiu versurile pe de rost, deşi nu-mi place deloc (Kafka!), iar după birou mă delectez cu doze de 20 de minute de canned laughter, care mă relaxează mai ceva ca un joint – viaţa e roz! Cine mai are timp de emoţii? Lux! Pe undeva, exagerez. Totuşi, parcă niciodată lumea în care trăiesc n-a fost mai agresată de tacticile de marketing care nu mai au răbdare cu emoţiile, care se duc direct la rădăcină, la nevoile primare – brain wash&go. În muzică, pentru că este subiectul cu care sînt „cel mai tangent“, se vede cel mai bine acest lucru. Zic „se vede“ pentru că muzica a devenit mai mult vizuală. Videoclipurile excentrice se vînd mai bine, nu mai e vorba de emoţia pe care o trezeşte o piesă, ci unde poţi să faci un product placement eficient – muzica a devenit billboard. Rata succesului e dată de vizualizările de pe YouTube şi de like-urile de pe Facebook. Cu toate astea, se mai găsesc şi trupe cu care-mi permit luxul ruşinos de-a mă lăsa emoţionat de muzica lor. Cu un an în urmă, la un festival din Franţa îi descopeream pe jj, un duo suedez de balearic beat şi dream pop, fără hituri, doar coveruri după hituri, cele mai proaste opţiuni: Lil Wayne, Akon, The Game, Jeremih etc. Dar în mîinile lor „hip hop-ul cocalar“ e transformat în piese sensibile, cu accente trippy-psihedelice, cîntate la chitară acustică, synth-uri şi voce. Adevărată alchimie! Tot din Suedia vine şi Lykke Li, care în acest an şi-a lansat cel de-al doilea album: Wounded Rhymes, cu piese care n-au cum să n-atingă corzi sensibile în toţi cei care ştiu să aprecieze muzica bună. Soul-filled powered-sugar-pop cu un strop de tristeţe, pentru că albumul reflectă despărţirea dureroasă a artistei.  

Acum doi ani îi descopeream şi pe britanicii The xx, al căror debut muzical este unul cum nu se poate mai emoţionant, de la început pînă la sfîrşit. Un dream pop discret, cu versuri fredonate sau îngînate şi care vorbesc despre relaţii promiscue şi eşecuri, într-o atmosferă oarecum întunecată, dar foarte cool. Cu muzica celor de la The xx nu te grăbeşti nicăieri, îţi acorzi timp să umpli, cu toate emoţiile care te inundă, spaţiile generoase create de acordurile lor.  

Primul bilet pe care l-am cumpărat în ultimii cinci ani la un concert (restul concertelor la care am fost în acest timp fiind pe acreditări) a fost la Angus and Julia Stone, o trupă australiană a cărei muzică m-a fermecat, pur şi simplu şi în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Muzica lor, un indie folk curat, imaculat, impecabil, romantic şi emoţionant mi-a marcat una dintre cele mai frumoase perioade din viaţă. Drept urmare m-am dus pînă în Bruxelles pentru a-i vedea live. A fost una dintre cele mai frumoase nopţi.  

Pentru a schimba un pic macazul, spre lumea hip-hopului, anul acesta britanicul Mike Skinner (aka The Streets) şi-a lansat albumul care-i pune punct carierei muzicale: Computers and Blues. Puţini sînt cei care se pot juca cu cuvintele în felul în care o face Mike, undeva între jonglat şi filozofie, scrabble şi poezie, iar pe acest album o demonstrează din nou, din plin. Muzica pe care Mike a făcut-o de-a lungul vremii cu The Streets a dus hip-hopul la un alt nivel, l-a scuturat de versuri superficiale şi de machism şi i-a dat un plus de inteligenţă, iar multe dintre piesele lui sînt de-a dreptul emoţionante, fără să cadă în patetism sau penibil. Exemple bune în acest sens rămîn „Everything Is Borrowed“ sau „Love You More“, iar de pe Computers and Blues, piesa „We Can Never Be Friends“, care vorbeşte despre prieteniile imposibile între persoane din relaţii destrămate. Prin titlul albumului Mike a vrut să sublinieze cum tehnologia a ajuns să ne influenţeze emoţiile, sentimentele, stările sufleteşti etc. „You can’t Google the solution to people’s feelings.“

Gruia Dragomir este jurnalist şi traducător.