Emoțiile artei contemporane
De la o vreme, începusem să mă cenzurez. Zîmbeam cumva neutru şi comentam la obiect. Nu mai exclamam entuziasmată ca la început, nu mai închideam ochii la interpretări magnifice la pian, la concerte monumentale de orgă, îmi ascundeam lacrimile necontrolate în faţa lui Michelangelo şi – în general – nu mai declaram sus şi tare ce mult mă emoţionează pe mine fiecare instalaţie a artistului X, că îmi dă o stare fizică proastă şi îmi face pielea de găină. În toamna lui 2006, emoţia cea mai intensă m-a făcut să vin repede acasă şi să scriu şi public primul meu text despre un artist contemporan, despre o expoziţie de artă. Mecanismele Rebeccăi Horn şi aşezarea lor în spaţiu mă mişcaseră şi îmi doream să dau starea asta mai departe. Puţini ani mai tîrziu, asociam eronat aceste efluvii de emoţii cu copilăria şi naivitatea mea. Îmi spuneam că trebuie să fiu cerebrală, să judec limpede, să nu mai zîmbesc tîmp şi liric în sala de expoziţie.
Ce a provocat această reacţie de închidere în mine în faţa artei? Mi se pare clar că asistăm astăzi la o depreciere a emoţiei, o considerăm ca fiind antiintelectuală. Rîdem de emoţii şi le asociem cu ceilalţi, dar nu cu noi. Emoţiile par ceva legat de telenovele şi manele, în timp ce noi trebuie să ne ferim de emoţii, să nu le recunoaştem ca atare, să ne intelectualizăm fiecare gest şi reacţie.
În fapt, lucrurile stau altfel. Fără emoţie, nu există artă adevărată. Dacă nu ţi se mişcă toată fiinţa, atunci e o artă moartă. Emoţiile sînt impersonale, nu le poţi controla, poţi doar să le negi. Dar ceea ce am uitat să înţelegem este că emoţia este cea care sună alarma pentru minte, intelectul nu intră în funcţiune decît atunci cînd este trezit de emoţie, atunci cînd unda de şoc se propagă. Emoţia trezeşte atenţia; dacă ceva într-o operă de artă nu te mişcă, treci mai departe. Acest „trecut mai departe“ se verifică cel mai bine în marile expoziţii de artă.
Într-o bienală de artă contemporană precum cea de la Veneţia, cea mai veche şi importantă din lume, este cu atît mai interesant să probezi – în Giardini, în plimbarea ta dintr-un pavilion naţional în celălalt – ceea ce te mişcă. Treci dintr-o ţară în altă, dintr-o identitate în alta. E un spectacol al exhibării sinelui, un bazar şi circ ambulant, greu de digerat. Treci de la un display rece la unul care te depăşeşte, emoţiile sînt prea puternice. Pavilionul german, cel care a şi cîştigat la această a 54-a ediţie a Bienalei Leul de Aur pentru cea mai bună participare naţională, dedicat lui Christof Schlingensief, mort în august 2010, e izbitor. Spaţiul a fost transformat într-un interior de biserică „tapetat“ cu lucrările artistului – proiecţii video. E o atmosferă grea, o reflecţie asupra artistului şi a istoriei pe care o trăim. În Pavilionul elveţian, Thomas Hirschhorn a sufocat spaţiul cu o instalaţie gigant din telefoane mobile, Iphone-uri, carton, role de scotch, păpuşi Barbie îmbrăcate în rochii din folie de aluminiu, aparate electrocasnice, sculpturi fragile din beţe pentru urechi, o critică a societăţii de consum făcută tocmai printr-o consumare totală a spaţiului. Nu are cum să nu te mişte acest loc, emoţia să nu declanşeze în mintea ta alte imagini şi gînduri despre ceea ce acceptăm să trăim zi de zi.
Arta adevărată nu te poate lăsa neutru, un gest, o tuşă aruncată anume, sensibilitatea unei imagini date cu încetinitorul transformă lucrarea de artă într-un spaţiu al reflecţiei asupra condiţiei tale şi a celorlalţi, asupra societăţii. Arta nu este pentru experţi, arta trebuie să fie pentru toată lumea. Un spaţiu democrat, nu un laborator al disecţiilor, unde au acces doar iniţiaţii.
Ce ne mai poate emoţiona azi? Oraşul, intervenţiile în spaţiul public, acele proiecte de artă pentru comunitate, expoziţiile de artă care reuşesc să creeze o lume a lor şi un discurs coerent. Nu trebuie să ne ferim să ne arătăm şi declarăm emoţiile, nu trebuie să ne cenzurăm. Democratizarea artei astăzi ne spune că oricine este capabil de frumos şi de semnificaţie. E la îndemîna noastră să trăim frumos, depinde doar de opţiunile noastre existenţiale.
Arta contemporană a respins sublimul – blocajul pe care îl ai în faţa a ceva ce te depăşeşte – considerîndu-l o categorie ce ţine de perioada romantică. Dar faptul că arta încearcă să facă lucruri pe măsura omului, accesibile lui, pretutindeni în jurul lui creează emoţiile omului contemporan. Emoţiile omului contemporan nu mai sînt cele imposibil de surmontat, precum acelea de rău incontrolabil, pe care Stendhal le trăieşte în 1817, atunci cînd vizitează Florenţa, şi le descrie în Napoli şi Florenţa: O călătorie de la Milano la Reggio. Emoţiile în faţa artei contemporane sînt cele care te fac să reflectezi tocmai la tine însuţi, emoţii care se întorc asupra ta şi operează schimbări, nu doar răscolesc impersonal. Nu creează distanţă între tine – privitor – şi opera de artă, ci îţi oferă credinţa că şi tu poţi fi ingenios.
Nu trebuie să mă feresc să-mi descriu şi arăt emoţiile, considerîndu-le reacţii depăşite. Arta contemporană emoţionează mai mult decît oricînd pentru că vorbeşte cu tine. Emoţionează tocmai cu acest aparent „la îndemînă“, care te face un creator.
Daria Ghiu este critic de artă.
