O lume minunată
Mama a murit cînd aveam 10 ani. Au trecut 27 de ani de atunci şi am visat-o o singură dată. Am încercat felurite trucuri şi metode s-o întîlnesc în vis, măcar s-o zăresc, aş fi fost fericită doar să o mai văd o dată. Pe la 15 ani, am descoperit un lucru straniu la mine în cameră. Odată ce stingeam lumina înainte de culcare, pe unul dintre pereţi apărea un contur bizar, dar foarte clar definit, un profil de Madonă, în mărime naturală, cu capul plecat şi acoperit cu un văl. Sceptică şi aproape pufnind în rîs cînd întîmpinam proiecţia profilului Fecioarei Maria în cameră, am încercat cîteva zile la rînd să dibuiesc unde exact se întîlnea sursa de lumină care venea din stradă cu vreun obiect din cameră care făcea posibilă această apariţie. Timp de aproape o lună, am avut întîlnire seară de seară cu această prezenţă pe care, de multe ori, o simţeam foarte intens. Îmi era foarte limpede că nu asist la vreo lucrare divină, părea mai degrabă o lucrătură necurată. Chiar dacă la început am fost sceptică şi detaşată, ştiam prea bine că în realitate trebuie să fie o explicaţie simplă; zilele treceau şi abandonasem orice efort de a mai găsi vreun răspuns. Îmi plăcea teribil că mi se întîmplă o asemenea grozăvenie, chiar dacă mintea şi sufletul meu trăiau un amestec necontrolat de teamă şi panică sau, dimpotrivă, de bună pace şi aşezare în mine. În fapt, timp de o lună, cu ochii pe perete şi cu o mie de întrebări, am învăţat să mă cunosc şi să capăt încredere. Nu am făcut nici un exces de rugăciuni sau accese de religiozitate, nici nu mi-a fost cutremurată în vreun fel credinţa, chiar aşa rudimentară şi mai degrabă emoţională, pe care o aveam, la vîrsta aceea. Era, în definitiv, un contur luminos pe perete, despre care nu suflasem o vorbă nimănui, şi din teama de a nu fi luată în balon, dar şi dintr-o bucurie egoistă pe care o păstram în exclusivitate.
O misterioasă încîntare similară am trăit (şi cuvîntul nu e inadecvat) mult după această istorie, trebuie să fi fost mai mult de zece ani, cînd am văzut un film năucitor, în care un tînăr dintr-o familie religioasă crede că este Isus Cristos şi readuce la viaţă o femeie care murise dînd naştere unui copil. Ordet (Cuvînt), filmul lui Carl Theodor Dreyer din 1955, este o revelaţie cinematografică, mistică şi umană, pentru oricine asistă în postura de martor la acest miracol. Nu te poţi întoarce de la acest film fără un cutremur interior, indiferent dacă ai sau nu legătură cu vreo credinţă de vreun fel. Dacă în acest film, credinţa religioasă, în diferitele ei manifestări – de la disperarea negării la beatitudinea acceptării – constituie un mod de viaţă, la Lars von Trier, în Breaking the Waves (1996), miracolul este o consecinţă a iubirii, a sacrificiului şi a credinţei, în această ordine. Miracolul lui von Trier (chiar aşa postmodern, în spiritul dogmei, dar în litera clasică) nu are funcţia epifanică de la Dreyer, deşi în ambele cazuri poate fi tradus ca răspuns pe care îl primeşte cel ce crede şi ca mărturie pentru cei din jur. Clopotele din final aduc aminte (chiar aşa trivial) de clopoţeii pe care George Bailey, înconjurat de familie, îi aude în finalul filmului lui Frank Capra, It’s A Wonderful Life (1946), semn că un înger a primit perechea de aripi.
Tot prezenţei luminoase care mi-a vegheat nopţile îi datorez (nu ştiu cum) şi faptul că am simţit conştient prezenţa îngerului păzitor, pe care mi-l imaginam aproape similar cu ce aveam să văd mai tîrziu în Der Himmel über Berlin (1987), filmul lui Wim Wenders. Acele chipuri blînde şi serioase ale păzitorilor cu aripi pe care Wenders le-a imaginat îmi erau familiare, chiar şi în alb-negru. Tot în alb şi negru, îngerul păzitor din filmul lui Capra îl trage de mînecă pe deznădăjduitul Bailey, înainte să sară de pe pod, şi îi arată cum ar fi arătat vieţile celorlalţi dacă el n-ar fi existat, aşa cum din disperare şi-ar fi dorit. Chiar aşa, cum ar fi arătat vieţile celor din preajma noastră dacă noi n-am fi existat? Mi se pare încă un foarte bun exerciţiu de umilinţă, deşi pare la prima vedere o aroganţă.
Cam tot aşa, cu un amestec confuz de aroganţă şi umilinţă, după o vreme în care deja forma luminoasă îmi era atît de familiară încît puteam îndrăzni orice, am sperat – în frînturi de gînduri şi cu jumătăţi de gesturi – că mă va ajuta să îmi văd visul cu ochii. Îmi părea ultima manevră naivă sau obraznică pe care mi-o mai puteam permite. Să o rog s-o visez pe mama.
A doua zi, dimineaţă, am fugit la fereastră să o văd. Tocmai visasem că mama stătea la un metru în faţa mea, pe strada mea, îmi zîmbea şi vorbea cu mine. Nu murise, doar plecase să predea la o universitate din Statele Unite. Dacă aş fi putut să ţin timpul în loc, aş fi păstrat momentele de fericire din faţa ferestrei. Numai că este singurul lucru pe care nu-l putem face. Aşa cum începe şi povestea din remarcabilul Stellet licht (2007) al mexicanului Carlos Reygadas, în care miracolul ţine cît filmul, o poveste care ne întoarce din nou faţa către Dreyer. Un bărbat căsătorit se îndrăgosteşte de o altă femeie, le iubeşte pe amîndouă, soţia moare din cauza suferinţei şi miracolul se/îi petrece. Şi totuşi, timpul poate fi oprit, dacă există iertare.
Poate că încă mai există pe lumea asta minuni cu acte şi certificate, însă mie mi-e limpede că realitatea mi s-a înfăţişat cu adevărat miraculoasă din ziua în care eu am fost mai bătrînă decît mama mea.
Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.
