De voie, de nevoie

„Începutul ăsta mă frustrează: «Nu ai voie să...»“ – îmi spune Ilinca, fiică-mea de 12 ani, într-un dialog pregătitor pentru acest text. Mda, ştiu asta, şi orice reţetar sau ghid practic de creştere a copiilor (peste ale mele s-a aşezat praful) confirmă eroarea în care se află părinţii cînd recurg la arsenalul inepuizabil al variaţiunilor lui nu. De la „nu ai voie să mănînci de pe jos“ şi „nu ai voie să loveşti“, pînă la „nu ai voie azi la calculator“ şi „nu ai voie mai tîrziu de miezul nopţii“, le-am trăit pe pielea noastră şi, deşi mă gîndeam că eu niciodată n-am să spun aşa ceva cînd o să mă fac mare şi voi fi părinte, iată că mă aud şi mă înspăimînt rostind, din cînd în cînd, dizgraţioase şi deznădăjduitoare nu-uri. Cauzele sînt triviale, în general – de la lipsa de răbdare, timp şi energie, pînă la comoditate şi nervi. Însă, în cele mai multe cazuri, nu-ului meu i se răspunde tot cu nu. E nedrept şi greu pentru părinţi, dar fiecare are ce merită, nu? Oameni sîntem. Da, dar şi copiii sînt tot oameni, nu fac parte din vreo subspecie sau supraspecie.

Cu această evidenţă (deh!) şi cu tot respectul, traiul împreună cu propriii copii se poate simplifica considerabil şi se poate armoniza inimaginabil. În fond, oamenii mici din faţa noastră au nevoie de clarificări, de explicaţii şi de argumente, în aceeaşi măsură în care şi noi, oamenii mari, avem nevoie de acestea. Numai că, la maturitate, revolta, opoziţia şi sinceritatea încep să se veştejească şi apar tot felul de comodităţi, laşităţi şi frici. Copiii au nevoie de aceste lămuriri suplimentare, la tot soiul de nu-uri, primite la diverse vîrste; în fond, de ce omul ar trebui să nu mănînce de pe jos, de ce ar trebui să scoată sunete articulate şi cu sens, sau de ce părăsirea unei petreceri se întîmplă fix cînd e mai mişto? În general, dacă evităm „pentru că aşa trebuie“, „aşa e bine“, „aşa se face“ sau „ştiu eu mai bine“, avem deja semnalul unui posibil dialog sănătos.

În privilegiata stare naturală, de bipezi cu darul vorbirii şi al simţirii, comunicarea (oh, da, cuvînt suprasolicitat doar în teorie!) este suficientă pentru un succes garantat. Chiar aşa.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat de la copiii mei este negocierea – din care, de fapt, nimeni nu pierde şi nimic nu se iroseşte, dacă ai un pic de răgaz şi îţi place să te joci. Negoţul – cu linguri de mîncare, minute la televizor şi/sau la calculator, încă o jucărie, cîteva vorbe neruşinate, o carte de citit ori prostii şi obrăznicii – se rezumă la o singură întrebare: ce dai în schimb? Odată trocul făcut, încrîncenarea iniţială dispare, problema începe să se limpezească, iar rezultatul e parcă mai savuros (şi de-o parte, şi de alta, vă spun!). N-am avut mari surprize neplăcute nici în negocierile cu fiică-mea, nici în cele cu băieţii mei (chiar dacă cu strategii diferite, pentru că sînt chiar din două lumi diferite). Pe de-o parte, această metodă de comunicare garantează cîteva lucruri esenţiale în relaţia copil – părinte; încrederea unuia în celălalt (a celor două părţi implicate în negociere) creşte, cunoaşterea reciprocă capătă noi nuanţe, jocul în sine ţine cheful aprins şi fiecare obţine ce doreşte – sigur, cu mici ajustări (dacă, noi, copiii mari, lăsăm deoparte orgoliile de autoritate supremă, nu simţim înfrîngerea pentru că ea nici nu există, iar orgoliile doar traduc, în fapt, frustrările noastre). În plus, metoda este îmbrăţişată şi folosită ulterior în relaţia cu fraţii sau cu prietenii.

Pe de altă parte, aceste modificări şi recalibrări duc la o altă idee simplă, nu de mulţi îmbrăţişată, însă. Exemplul personal al părinţilor este, pentru un timp, în mod cert, model sau antimodel pentru copii, în funcţie de biografiile mai mult sau mai puţin norocoase, sprijinite sau confuze ale acestora. Aşa cum, în amintitele negocieri zilnice cu copiii, ne asumăm cîştigul cu fermitate, şi înfrîngerile cu fairplay, tot astfel, recunoaşterea propriei vinovăţii sau a propriilor greşeli sau a necunoaşterii poate face mici minuni. Dacă le cerem copiilor scuze sau iertare, nu ni se diminuează nici importanţa, nici eficienţa, nici autoritatea. Dimpotrivă, copiii de orice vîrstă capătă mai multă încredere în noi, pentru că le semănăm şi pentru că şi lor, iată, le vine rîndul să ne înţeleagă şi să fie responsabili cu propriile judecăţi. Copiii detectează uşor ipocrizia, iar minciunile părinţilor sînt amendate cu cruzime, pe bună dreptate. Şi atunci, să nu ne mai întrebăm de ce un permanent nu se va aşeza peste pacea domestică, ori de cîte ori vrem ceva de la copiii noştri. Stricteţea ofuscată şi interdicţiile monosilabice îşi găsesc aproape instantaneu răspunsul în oglindă – cel al copiilor. Te trezeşti că acelaşi tip de tratament ţi se aplică ţie, părinte grijuliu, că nu primeşti nici o explicaţie, ci doar refuzuri şi, atunci, începi să arunci cu neputincioasele „obraznicule“ sau „nu ţi-e ruşine“.

Însă moda vremii în materie de creştere a copiilor urlă sus şi tare că trebuie să lăsăm copiii liberi, să nu-i constrîngem, să nu-i pedepsim, să nu le impunem nimic, asta ca să nu-i stresăm; practic, să fim nişte părinţi legumizaţi şi inutili, înfricoşaţi de propriii noştri copii şi dezamăgiţi, în cele din urmă, de noi şi de ei, deopotrivă. Nu de puţine ori am auzit pe stradă, în şcoală sau grădiniţă, copii care se oţărăsc la propriii părinţi, care, cu zîmbetul tîmp pe buzele tremurînde de jenă şi neputinţă, îşi asigură prinţesele şi piraţii, încă o dată, de iubirea lor.

Restricţiile cele mai auzite în ultima vreme sînt legate de excesul de TV, telefoane mobile şi calculator. Îngrijorarea nu este falsă, însă riscul dependenţei de aceste obiecte electronice şi ofertele lor tentante poate fi diminuat. De pildă, pînă la vîrsta şcolară a fiică-mii nu a existat cablu TV în casă. E mai sănătos pentru toată lumea, iar părinţii au atîtea alte surse de informare, încît orice plîngere este nepermisă. În ultima vreme, de exemplu, am auzit, din două surse, interesul fetelor pentru tipul de program Românii au talent. Imitarea şi visul copiilor de a ajunge precum modelele din imediata apropiere sînt de cînd lumea şi pămîntul. În fond, unul dintre rosturile şi funcţiile părintelui este să îndrume înţelept şi să le descopere copiilor, în mod plăcut, bucăţi din lume. Sînt atîtea de povestit şi de făcut pe lumea asta, atîtea lucruri pe care au voie să le facă şi să le spună copiii, încît ne vom minuna noi înşine că avem privilegiul de a sta în proximitatea lor.

Filipine

În Filipine s-a terminat cu pungile de plastic. Din 20 iunie, interdicţia se aplică în Makati, cartierul de afaceri din Manila, unde nu mai e voie să se utilizeze sacoşe de plastic sau cutii de polistiren. Asta din cauza faptului că în această metropolă cu 13 milioane de locuitori, odată abandonate, aceste deşeuri din plastic riscă să obstrucţioneze canalele de scurgere, iar riscul inundaţiilor creşte. Orice contravenient riscă o amendă de 5000 de pesos (87 de euro), plus o pedeapsă cu închisoarea. Mulţi se opun acestei decizii, mai ales vînzătorii ambulanţi de produse alimentare, care consideră că afacerile le sînt puse, astfel, în pericol.

Salford (Marea Britanie)

Pentru a preveni obezitatea în rîndul copiilor, una dintre municipalităţile britanice intenţionează să interzică comercializarea cartofilor prăjiţi, a mîncărurilor tip McDonald’s şi a altor fast-food-uri, înainte de ora 5 după-amiază. Consiliul municipal din Salford a lansat un referendum. Cu siguranţă, comercianţii se simt lezaţi. Daily Telegraph s-a revoltat: „Cartofii prăjiţi sînt una dintre mărcile locului, după Muzeul Războiului şi BBC, şi chiar înainte de acestea.“

Interdicţia ar urma să se aplice pe o rază de 400 de metri de şcoli. Potrivit datelor din 2012, la Salford, 35% dintre copiii de 10 şi 11 ani au probleme cu greutatea sau sînt obezi.

SUA

Cercetaşii americani (Boy Scouts of America) au pus oficial capăt, pe 23 mai, interdicţiei care îi privea pe tinerii homosexuali de a participa la activităţile lor – scrie The New York Times. O decizie luată după ani întregi de rezistenţă şi după dezbateri aprinse în rîndul organizaţiei.

Mai mult de 60% dintr-un număr de 1400 de voluntari ai acestei mişcări s-au exprimat în favoarea renunţării la această măsură discriminatory, care a făcut ca mai mulţi sponsori – printre care Merck şi Foundation Intel – să renunţe să le mai dea bani, din acest motiv.

Boy Scouts of America este una dintre cele mai importante organizaţii ale tinerilor din SUA. Şi are un număr de 2,7 milioane de tineri care aderă la ea.

Ileana Bîrsan este critic de film.

Foto: L. Muntean