Un veac de singurătate în cinema

La o privire rapidă peste istoria cinema-ului, tema singurătăţii, cu derivatele sale – de la autoizolare şi însingurare pînă la marginalizare şi alienare –, are nevoie de cel puţin o lucrare de doctorat pentru a putea nota cele mai importante filme şi cei mai însemnaţi autori care s-au oprit la ea. Odată cu anii ’70, numărul filmelor în care singurătatea traversează povestea este într-o creştere uimitoare, graţie liberalismului cultural, a mişcărilor antisistem şi antirăzboi, a ascensiunii autorităţii informaţiei televizate şi, în fapt, a unei dezinhibări psihosociale generale (mai puţin în blocurile comuniste). Pînă atunci, filmele nu ating foarte profund subiectul; cel mai des, fac apel la adaptări cinematografice după mari romane sau se opresc la suprafaţa problemei, în poveşti originale. De pildă, anii ’20 sînt dominaţi de personaje ludice şi duioase create de Charlie Chaplin sau Buster Keaton (pe care, la o distanţă de aproape un veac, Harmonie Korine îi aduce în amintire în filmul din 2007, Mister Lonely), sau de tragice destine, cum este cazul lui Der Letzte Mann, din 1924, un Kammerspielfilm regizat de F.W. Murnau.

La fel de tragic, dar într-o altă schemă estetică şi culturală, filmul lui Akira Kurosawa din 1952, Ikiru, inspirat de povestirea lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, emoţionează iremediabil şi cutremură orice conştiinţă, tocmai pentru că însingurarea treptată şi definitivă nu mai are cale de întors, mai ales atunci cînd zilele sînt numărate. Cîntecul lui Kurosawa despre viaţă şi despre a trăi la momentul prezent apare ca temă şi în povestea lui Yasujirô Ozu, Tôkyô monogatari (1953). Un cuplu de părinţi îşi vizitează copiii şi nepoţii care nu au nici timp, nici chef de ei, prilej de meditaţie asupra morţii şi semnificaţiei momentelor de disperată singurătate.

Lupul singuratic şi marginalul şarmant

În anii ’40-’50, John Steinbeck şi Tennessee Williams erau autorii care aduceau biografiile unor rătăciţi şi marginali pe marile ecrane şi, odată cu ei, cinema-ul american i-a descoperit pe James Dean, Marlon Brando şi Paul Newman, inventînd o tipologie masculină cu şcoală lungă. Individul împins de sistemul social sau de cutumele familiale, de accidente existenţiale sau de proximitatea inadecvată sau de rău augur a unor femei va deveni modelul marginalului şarmant şi puternic, ghinionistul cu suflet mare. Cealaltă latură a singurătăţii este cea autoimpusă, o autoizolare care are rădăcini fie într-un trecut sumbru şi misterios, fie într-o sastisire de zgomotul lumii – este modelul lupului singuratic.

Ultimul tip, în care Clint Eastwood excelează – de la genul western cu al său The Man With No Name, din The Dollars Trilogy (care şi el urmează iniţial modelul John Wayne) pînă la justiţiarul Harry Callahan (din seria de filme cu celebrul poliţist care încalcă toate regulile) – a fost cel mai folosit de-a lungul istoriei sufletelor de rebeli însinguraţi (şi amintesc doar de Steve McQueen în mai toate rolurile şi, mai nou, Ryan Gosling în Drive – un neo-noir reciclat şi stilat). În acelaşi ton, dar cu nuanţe de noir american, Jean Pierre Melville creează un personaj taciturn şi misterios odată cu Le Samouraï (1967), asasinul profesionist interpretat de Alain Delon, a cărui greşeală îi va fi fatală.

În cinematografia americană, odată cu dizolvarea treptată a intimităţii şi a unei nevoi permanente de exteriorizare, exhibare şi demonstraţie, filmele capătă curajul şi răspund urgenţei de a articula şi a nuanţa atunci cînd vine vorba de disperarea şi suferinţa ale căror sursă este singurătatea. Aşa apar personaje ca Travis Bickle din Taxi Driver al lui Martin Scorsese, un însingurat cu intenţii bune, care face eforturi de adaptare, însă lumea nu poate rămîne aşa cum a găsit-o, ea trebuie reparată. Izolarea presupune un abandon, societatea nu-i mai acordă credit individului, iluzia că face parte din realitatea imediată şi că are justa măsură îi dă dreptul de a nu mai negocia nimic.

Cu aceeaşi notă de automarginalizare, într-un demers paranoic şi halucinant, personajul lui Gene Hackman din The Conversation al lui Francis Ford Coppola trece prin iadul neputinţei şi al suspiciunilor la fiecare colţ de stradă şi îl regăseşte în fiecare dintre apropiaţii săi.

Singurătate în doi

În cinema, iubirile imposibile îşi plîng eşecurile, nerăbdările sau melancolia în poveşti care încep cu „a fost odată ca niciodată“. În mod cert, cele mai frumoase poveşti de dragoste nu au final fericit, pentru că cele mai mari iubiri sînt cele care nu există, care au fost sau cele la care visăm. Iar la acest capitol, filmul bate viaţa de departe. Una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din cinema se desfăşoară în Vertigo, regizat de Alfred Hitchcock – un film în care realitatea sau adevărul sînt noţiuni aproape absente, personajul lui James Stewart tînjeşte şi este copleşit de melancolie, şi în prezenţa, şi în absenţa iubitei, şi cînd o caută, şi cînd o recreează. Iluzia este fericirea şi, în acelaşi timp, suferinţa lui. Cu o umbră de asemănare cu filmul lui Hitchcock, în acest joc al melancoliei absenţei şi al inadecvării prezenţei, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, regizat de Michel Gondry în 2004, are aura unui film aproape terapeutic atunci cînd vine vorba despre cupluri care-şi trăiesc singurătatea în doi. Aceeaşi aură de întîlnire privilegiată sau de accident cu accente epifanice au şi filmele lui Wong Kar Wai, în special In the Mood for Love, Chungking Express sau Happy Together, în care poveştile sînt, în fapt, fragmente de emoţii, cu gesturi făcute pe jumătate, cu stîngăcii şi bîjbîieli, cu frînturi de adevăr, şi care măsoară just durata şi intensitatea cu care parcurgi drumul de la imposibil la interzis şi înapoi, fiind parcă martorul unic al unui miracol. La fel de miraculoasă este realitatea construită de Rainer Werner Fassbinder, în Angst essen Seele auf, cu cea mai mare fineţe şi cu cea mai mare iubire pentru oameni, în care fericirea şi singurătatea pot încremeni cîteva minute pe ecran, dîndu-ţi impresia că asişti, în acelaşi timp, la cea mai emoţionantă scenă de amor şi la cea mai dramatică despărţire.  

Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.