⬆
ieșirea din scenă
Absența obligatorie
Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile. Inconştienţa asta dulce s-a terminat în primăvară, cînd mi-a murit un bun prieten. Pînă şi „mi“-ul spune ceva, e senzaţia că cel care a murit ţi-a făcut ţie personal o nedreptate, că te-a lăsat singur şi neconsolat, încercînd cu disperare să umpli golul din urma lui.
Ce nu se vede
Orice-am face şi oricît am fantaza, moartea rămîne un lucru inestetic şi indecent. Sîntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca şi cînd şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi, totuşi, în corpul pe care îl ştiu atît de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat.
Niște zombi(e)
Ar fi fost frumos şi logic ca dulcea noastră limbă să nu reteze tocmai e-ul de final de la zombie. Pentru că zombie a ortografiat Romero (care este tăticul lor) şi pentru că zombi au ortografiat Lucio Fulci şi Bruno Mattei (care i-au pervertit într-un mumbo-jumbo italo-misticaloid şi fără creieri).
Necrologul e doar un alt text despre viață
Oricît de morbid sau neobişnuit sună, îmi place să citesc necrologuri – mă relaxează şi îmi conferă o bucurie a cititului demnă de cele mai bune romane scrise vreodată. Cred că explicaţia simplă a acestui fapt stă în conţinutul lor – sînt nici mai mult, nici mai puţin decît frînturi din viaţă, nicidecum texte funebre cum aţi putea bănui iniţial.
Dignitas?
Pentru Sir Terry Pratchett, autor britanic de romane fantasy, susţinător activ al cauzei sinuciderii asistate, Dignitas (slogan: „Viaţă demnă, Moarte demnă“), numele unei asociaţii din Elveţia ce oferă această opţiune persoanelor doritoare din toată lumea, sugerează perfect misiunea nobilă pe care clinica şi-o asumă.
Sfîrșitul lui Nick
„Filmele nu sînt atît de îndepărtate de realitate pe cît credeţi. Fiecare regizor începe de fapt cu sine însuşi. Interioritatea sa îi dă majoritatea răspunsurilor, iar colaborările pe care le are cu actorii aduc la suprafaţă un adevăr. Actul artistic inspirat de viaţa reală e de multe ori dureros, iar camera de filmat e un instrument, un microscop.“
Lîna de lîngă mort și sfoara de sub casă
Cînd simţi că te ia cu leşin şi-ţi pare că gata, cam pînă aici ţi-a fost, cînd ţi se mai şi aduce un preot, ca să-ţi dea ultima împărtăşanie şi să-ţi confirme că, într-adevăr, morţii cu morţii, deşi de la slăbiciune îţi poate fi cam greu, încearcă totuşi şi urmăreşte cursul împărtăşaniei în linguriţa popii.
Salvați, deci vindecați
Litera (legii morţii) este mai puternică decît duhul (sfînt al religiei). Un preot de ţară îmi spunea că referinţele la Lumea de Apoi în predicile de duminică sînt tot mai rare „fiindcă nu interesează“. Cînd Viaţa de Apoi a încetat să mai fie o afacere profitabilă, ea a dispărut în mod natural de pe agenda practică a religiilor.
Te caută Moartea pe Facebook
Pe 29 octombrie 2010, noaptea tîrziu, am creat pe Facebook un album foto pe care l-am numit „Moartea“. Am postat atunci o caricatură de Ion Barbu, un desen în cretă de Dan Perjovschi şi o sculptură de David Shrigley. După nici un an, albumul conţinea 202 imagini, sute de comentarii şi de like-uri.
Nu voi un site bogat
Funeraliile sînt duble în societăţile ţărăneşti: păgîne şi creştine, împletite sau paralele. Cu excepţia pomenilor, încă viguroase, geniul păgîn se retrage. Ce puneţi în sicriu, doamnelor? O fostă cumnată i-a pus mamei ei cîteva pachete de Marlboro în coşciug. Îi plăceau atît de mult!
„S” de la...
A vorbi sau a nu vorbi despre suicid? În contextul în care oamenii de ştiinţă se dau peste cap să inventeze pastila-minune care ne va permite să trăim 200 de ani şi zilnic sîntem bombardaţi cu sfaturi care, dacă sînt urmate, ne-ar putea prelungi viaţa, e greu de acceptat că la unii indivizi instinctul autolitic e mai puternic decît instinctul de supravieţuire.
Ne-am născut adaptați la moarte - Nora IUGA în dialog cu Miruna VLADA
"Ştii, Miruna, acum vreo 15 ani mi-era o frică teribilă de moarte. Închipuieşte-ţi că mama la 80 de ani nu vorbea niciodată de moarte şi sigur nici nu se gîndea la ea. Ce curios! Cum să-mi explic de ce bătrînii, pe măsură ce se apropie de moarte, se obişnuiesc şi se împacă tot mai mult cu dispariţia lor? E ca şi cînd ar învăţa că trebuie să se supună acestei idei."