Anamaria DOBINCIUC

Cînd un VCR s-a anexat, în sfîrşit, televizorului meu, pe piaţă se găseau deja DVD-playere şi recordere (de fapt, VCR-ul meu e un combo: VCR plus DVD-player). Bugetul limitat pentru orice intra sub umbrela home entertainment îmi ţinea încă în frîu obsesiile. Barierele au început să se ridice odată cu VCR-ul.

În liceu, una din plăcerile mele secrete şi vinovate era să-mi petrec noaptea de sîmbătă uitîndu-mă pe Discovery la maratonul de criminalistică şi dosare FBI. Ucigaşii în serie erau cei mai fascinanţi, bineînţeles. Din siguranţa orăşelului meu de provincie, îmi permiteam o asemenea fascinaţie macabră.

Legenda spune că, demult, primul tren care şi-a făcut apariţia pe marele ecran a provocat haos şi panică printre spectatori. Trenul venea înspre ei şi parcă-parcă era gata să iasă din ecran. Asta spune legenda. Cert e că istoria trenurilor în cinema a început tocmai cu istoria cinema-ului, odată cu fraţii Lumière.

Masculin feminin, un fapt precis: vocea lui Dumnezeu e vocea unui bărbat, pentru că doar vocea unui bărbat poate fi puternică, autoritară. Cel puţin asta pare a fi concluzia (discutabilă) la care ajung cei de la The New York Times cînd pun o întrebare foarte bună: de ce (aproape) toate trailerele pentru filme sînt narate de voci masculine?

Cînd Tavi Gevinson a decis că vrea să lanseze o revistă pentru adolescente, modelul său a fost Sassy, o revistă din anii ’90 a cărei abordare poate fi descrisă ca lipstick feminism. O simplă comparaţie între titlurile propuse de Sassy şi cele propuse de revistele pentru adolescente de azi îi dă dreptate lui Gevinson – reviste ca Sassy nu se mai fac.

Acum cîţiva ani, TVR Cultural a difuzat producţia BBC Power of Art, realizată de Simon Schama. Deşi niciodată suficiente, emisiuni despre viaţa şi opera artiştilor mai sînt, însă nici una ca Power of Art. De obicei, ne sînt servite nişte informaţii esenţiale de o voce monotonă, în tonuri şterse.

O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut.

YouTube e canalul meu preferat de televiziune. Uneori însă... uneori privirea-mi face greşeala de a aluneca înspre comentarii, şi atunci nu prea îmi mai place YouTube. Indiferent de conţinutul clipului, acolo la subsol se vor regăsi adesea comentarii de tipul „that’s gay“ sau „that’s racist“.

A vorbi sau a nu vorbi despre suicid? În contextul în care oamenii de ştiinţă se dau peste cap să inventeze pastila-minune care ne va permite să trăim 200 de ani şi zilnic sîntem bombardaţi cu sfaturi care, dacă sînt urmate, ne-ar putea prelungi viaţa, e greu de acceptat că la unii indivizi instinctul autolitic e mai puternic decît instinctul de supravieţuire.

Dacă vreo civilizaţie extraterestră monitorizează conţinutul mediatic din spaţiul euroatlantic, există o singură concluzie la care poate ajunge: cultura noastră e obsedată de pierderea în greutate. Zilnic, prin intermediul mass-mediei, sîntem bombardaţi cu sfaturi şi studii: ce dietă e la modă, ce alimente sînt nesănătoase, ce alimente sînt sănătoase, dar bogate în calorii, care e cea mai eficientă rutină de exerciţii fizice etc.

The L World (2004-2009) a fost singurul serial de ficţiune care şi-a propus să prezinte stilul de viaţă al unei comunităţi de lesbiene. (Dacă a reuşit sau nu e discutabil.) Însă cum trăiesc lesbienele în comunităţi hetero? E greu de spus. Cu excepţia cîtorva seriale (Glee, Pretty Little Liars, Grey’s Anatomy, Skins UK), personajele lesbiene sînt de obicei episodice.

De fiecare dată cînd citesc un articol care anunţă moartea cinema-ului şi/sau a criticii de film rămîn cu o senzaţie de anxietate – oare chiar e interesul meu pentru filme anacronic? Dar apoi descopăr un proiect precum „Project: New Cinephilia“ (http://projectcinephilia.mubi.com/) şi îmi dau seama că acea „moarte“ de care vorbeşte toată lumea înseamnă de fapt „transformare“.

Problema cu Game of Thrones e că rasismul şi sexismul pot fi foarte uşor justificate prin faptul că lumea creată e una de tip medieval. Însă ca nou-venită în lumea fantasy, am o nedumerire: dacă ai inventat o geografie, o istorie, o mitologie, o religie, o limbă, ce te opreşte să imaginezi structuri sociale diferite, roluri de gen diferite?

Fact: oferta posturilor TV româneşti e mai mult decît dezamăgitoare. Observaţie: din ce în ce mai multe persoane spun că nu se uită deloc la televizor. Rămîne însă întrebarea: dacă Domnul Snob Cultural a decis să-i facă felul televizorului à la Tudor Chirilă (apelez aici la memoria colectivă, fişierul 2010), Moni şi Iri dispar ca prin minune de pe micul ecran?

Mulţi sînt cei care spun că sînt dezgustaţi de ce se întîmplă la subsolul articolelor online, însă uneori nici discuţiile de la etaj nu sînt tocmai sanitare. Reacţiile presei americane la ştirea că jurnalista CBS Lara Logan a suferit un asalt sexual brutal în Piaţa Tahir în ziua în care revoluţionarii egipteni sărbătoreau renunţarea lui Mubarak la putere sînt de-a dreptul contrariante.

Un probabil suicid – acesta e verdictul dat de legist în cazul Marilyn Monroe. Acel „probabil“, precum şi nenumăratele neclarităţi în privinţa celor întîmplate în noaptea de 4 spre 5 august 1962 au dat naştere multor teorii referitoare la moartea actriţei.

Spectacolul burlesc este o formă de divertisment care combină parodia, pastişa, grotescul. Adresat clasei de mijloc şi popular la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, genul a fost din ce în ce mai mult redus la nuditate, accentul căzînd pe strip, şi mai puţin pe tease.

Puteţi învăţa orice din cărţi. Sau cel puţin asta vă promite industria de cărţi self-help. Sănătate, dependenţă, diete, bani, relaţii şi sex, fericire, succes etc. – există cîte o carte pentru orice problemă, chiar şi pentru probleme pe care nu ştiaţi că le aveţi.

Dan Savage este un scriitor american, autor al rubricii de sfaturi despre relaţii şi sex „Savage Love“ şi unul dintre frecvenţii colaboratori ai emisiunii de radio This American Life. Ar mai fi de adăugat că Dan Savage e gay. Cînd a citit despre sinuciderile, survenite la un interval de timp foarte scurt, ale unor tineri gay care erau victime ale bullying-ului, Savage a postat un clip pe YouTube –  care a dat startul proiectului „It Gets Better“.

La începutul lunii septembrie, Monika Bartyzel de la Cinematical răspundea dilemei unui critic de film de la Denver Post: sînt eroinele din filmele de acţiune un exemplu pozitiv sau transmit ele un mesaj periculos? Oare nu cumva toate aceste eroine care dau dovadă de o forţă fizică egală cu cea a bărbaţilor le vor crea femeilor impresia că deţin puteri pe care de fapt nu le pot avea?

Who wants to marry a multi-millionnaire? – aceasta a fost întrebarea lansată de postul american de televiziune Fox în 2000. Emisiunea a fost concepută ca un concurs de Miss, la finalul căruia cîştigătoarea avea să fie căsătorită, în direct, cu un multimilionar.

În The Beauty Myth, Naomi Wolf susţine că imaginile de frumuseţe sînt folosite împotriva femeilor. Mai exact, s-a creat un mit al frumuseţii, prin care femeile sînt ţinute sub control de către un sistem patriarhal. Wolf face dese analogii cu epoca victoriană, cînd medicii se lăudau că pot „vindeca“ sau chiar preveni bolile morale ale femeilor (masturbare, celibat, lesbianism etc.). În prezent, boala morală de care trebuie vindecate femeile este urîţenia.

Endangered Species e un summit internaţional care va avea loc în martie 2011 în Londra şi în New York. Summitul nu are însă nicio legătură cu fauna şi/sau vegetaţia, şi asta pentru că speciile ameninţate sînt femeile.

This American Life  înseamnă jurnalism la superlativ; poveşti fascinante despre oameni obişnuiţi, poveşti personale şi, în acelaşi timp, universale.

La cinci ani după ce s-a retras din viaţa socială, Taka a fost găsit mort în apartamentul său. Totul indica faptul că acesta s-a cufundat într-o letargie totală, încetînd chiar şi să se hrănească, şi că a aşteptat pur şi simplu să moară. Suicid pasiv. Taka, personajul lui Randy Taguchi în Vertij, era un hikikomori.

Îmi amintesc şi acum ziua în care B. m-a întrebat unde mi-ar plăcea să locuiesc dacă aş putea alege orice loc din lume....