„S” de la...

A vorbi sau a nu vorbi despre suicid? În contextul în care oamenii de ştiinţă se dau peste cap să inventeze pastila-minune care ne va permite să trăim 200 de ani şi zilnic sîntem bombardaţi cu sfaturi care, dacă sînt urmate, ne-ar putea prelungi viaţa, e greu de acceptat că la unii indivizi instinctul autolitic e mai puternic decît instinctul de supravieţuire. Iar noţiunea de contagiere, mai ales de contagiere prin media, încă mai funcţionează pe post de sperietoare şi face din suicid un subiect dacă nu tabu, atunci cel puţin delicat.

Din ce în ce mai multe studii susţin că proximitatea cu persoane depresive, singuratice, pesimiste e contagioasă, iar pentru un psihic sănătos e recomandată îndepărtarea de acele persoane şi asocierea cu indivizi mai optimişti. Şi totuşi, întrebarea care rămîne aici e: De ce rata suicidului e mai ridicată în ţările în care, global, gradul de fericire e cel mai ridicat? Desigur, se poate aduce în discuţie argumentul etnic. Dar cînd Les Inrockuptibles a pus aceeaşi întrebare referitoare la ţările fericite, psihanalista Victoire Theismann a avut un răspuns interesant: „Cînd vedem în jurul nostru un context înfloritor şi pozitiv, ne spunem că nu contextul e cel care nu funcţionează, ci noi înşine sîntem problema”. Aşadar, fericirea celor din jur nu e neapărat molipsitoare. Dimpotrivă, poate fi mai dăunătoare pentru individul care simte că nu a atins acel standard, acel ideal pe care îl vede în jurul său. Cuvîntul-cheie aici e „alienare”, desigur. Aşteptările şi cerinţele societăţii de la indivizi sînt prea mari, mediul creat astfel e unul extrem de competitiv, iar cînd presiunea resimţită devine de nesuportat, unii indivizi recurg la actul final. Ceea ce intră la categoria „nimic nou sub soare” ar putea spune unii, şi ar avea dreptate.

Faits divers

Le suicide, lucrarea lui Emile Durkheim, publicată în 1897, a fost cea care a schimbat radical modul în care se vorbeşte despre suicid. Pentru prima dată în studiul suicidului, acesta a fost prezentat ca un fenomen social care poate fi explicat în corelaţie cu factori sociali, ca o problemă a lumii moderne, reducînd astfel importanţa argumentelor biologice, psihologice şi morale. Pînă la Durkheim, contagierea prin presă, deci suicidul imitativ, reprezenta unul dintre argumentele preferate ale teoreticienilor de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Durkheim susţinea însă că nu se poate stabili o legătură directă între prezentarea cazurilor de suicid în presă şi rata suicidului, per total.
Popularitatea argumentului referitor la contagiere poate fi explicată prin numărul mare de cazuri de suicid relatate în presa timpului sub formă de fapt divers. În Pulp Surrealism, Robin Walz explorează preocuparea suprarealiştilor pentru suicid prin prezentarea unei anchete realizate de La Révolution Surréaliste, în 1924: „E suicidul o soluţie?”. Interesant e că întrebarea era alăturată unei selecţii de faits divers. Walz spune că faptele diverse referitoare la suicid reprezintă echivalentul textual al unei juxtapuneri neaşteptate dintr-o imagine suprarealistă – elementele sînt uşor de identificat, însă ambiguitatea mesajului provoacă anxietate. Astfel, întrebarea „E suicidul o soluţie?” – alăturată unor fapte diverse – a fost felul în care suprarealiştii au adus la suprafaţă sentimentul de confuzie şi conflictul interior provocate de prezentarea cazurilor de suicid în presă: groaza, repulsia faţă de actul criminal în sine se combină cu o fascinaţie morbidă pentru detaliile care dau o notă de mister, dar şi cu un sentiment de compasiune faţă de victimă. Filozoful Albert Bayet, citat de Walz, credea că această ambiguitate e ceea ce îi face pe jurnalişti să se abţină de la orice comentariu care ar putea suna ca o judecată morală. Pauză şi fast-forward în zilele noastre, pe micile noastre ecrane: cînd se discută un caz de suicid, iar printre les fast-thinkers de service se află şi un preot, oare nu e publicul invitat, indirect cel puţin, să facă judecăţi morale? Fireşte, cînd discuţia despre suicid e una generală, ideal e să prezinţi puncte de vedere diverse, însă cînd aceasta se referă la cazuri individuale, „Biblia spune...” are tendinţa de a muta discuţia într-o zonă cu totul diferită, iar empatizarea cu victima devine dificilă.

De altfel, nimeni nu se aşteaptă ca media să dea lecţii de morală în asemenea cazuri. Ceea ce nu înseamnă că media nu au nici o responsabilitate. Problema principală e aceeaşi ca acum un secol: prezentarea detaliată a metodei suicidare. Avînd în vedere că majoritatea cazurilor intră în categoria „fapt divers”, acestea sînt inevitabil prezentate simplist – nu se va insista asupra cauzelor, dar cu siguranţă se va expune metoda. Iar cînd un caz de suicid e prezentat mai pe larg, deontologia jurnalistică devine flexibilă – azi se va vorbi cu atenţie pentru a evita pînă şi cea mai mică sugestie că suicidul ar fi o soluţie sau că ar reprezenta un act de curaj, dar a doua zi se va arăta cît de uşor se poate obţine substanţa ilegală folosită de victimă. (Nu mai dau nume şi date. Cu siguranţă ştiţi despre ce e vorba.) UNESCO are un set de recomandări foarte clare în privinţa modului în care trebuie prezentate cazurile de suicid în presă, pentru a preveni imitaţia, dar se pare că jurnaliştii reuşesc să le ignore cu succes. Doina Cosman reia aceste recomandări în Compendiu de suicidologie (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008): „Se va evita prezentarea repetată şi în detaliu a metodei utilizate, considerată ca şi instrument sau soluţie de rezolvare a problemelor, evitarea prezentării simpliste a cauzelor suicidului, fără a sublinia consecinţele nefaste asupra anturajului sau chiar a victimei în cazul unui suicid nereuşit, evitarea glorificării victimei şi a pozitivării rezultatelor acestui comportament. De asemenea, trebuie evitată prezentarea unor astfel de informaţii în perioadele cu încărcătură emoţională crescută, precum sărbătorile tip Crăciun, Ziua îndrăgostiţilor etc. sau vacanţe şi week-enduri, în care poate avea loc o exarcebare a sentimentelor de singurătate, disperare, cu atît mai mult cu cît nu există posibilitatea acordării rapide a ajutorului necesar”.

„Teenage Suicide (Don’t Do It)”

Teama de contagiere prin intermediul mass-media e cea mai activă atunci cînd e vorba de adolescenţi. Motivele de îngrijorare sînt întemeiate (psihicul fragil, imaturitatea cognitivă şi vulnerabilitatea acestora în faţa mesajelor şi reprezentărilor media). Însă o îngrijorare exagerată, care are drept consecinţă evitarea subiectului, interdicţii şi cenzură, nu e justificată. Adolescenţii au nevoie să li se vorbească realist despre suicid – fără a-l romantiza şi fără a-l demoniza.

E adevărat că o parte din cultura pop, care se adresează adolescenţilor, are tendinţa de a romantiza ideea de (para)suicid conştient sau pasiv (prin abuzul de substanţe ilegale). La produsele de ficţiune se mai adaugă şi celebrităţile care par a fi trăit după sloganul „Live fast, die young and leave a good-looking corpse”. La care se mai adaugă fragmentarea filmelor, a cîntecelor, cărţilor şi răspîndirea imaginilor şi citatelor referitoare la depresie, self-harm, moarte, suicid, prin reţelele de e-socializare. La fel de adevărat e că adolescenţii au gînduri negative, chiar suicidare. A sugera însă că reprezentările suicidului în cultura pop sînt o cauză directă a suicidului la adolescenţi e un imens transfer de responsabilitate. (Apoi, nu am auzit pe nimeni făcîndu-şi griji că Romeo şi Julieta, sau alte cărţi deprimante care se predau în şcoli, ar putea cauza cluster-suicides.)

Filmul-cult Heathers (Michael Lehmann, 1988) e o minunată comedie neagră care critică clişeele specifice oricărui teen movie şi care se joacă puţin cu noţiunile de contagiere şi cluster-suicide. Personajul principal, Veronica (Winona Ryder), o ucide din greşeală pe Heather #1, cea mai populară fată din liceu; ce-i drept, cu puţin „ajutor” din partea noului său prieten, J.D. (Christian Slater). Cei doi îşi acoperă însă crima falsificînd nişte note de suicid. Dintr-odată, presupusul suicid o transformă pe cea mai rea şi cea mai superficială fată din liceu în săraca fată bogată şi frumoasă cu o tumultuoasă viaţă interioară. Alte crime ale lui J.D. mascate ca sinucideri generează o adevărată tendinţă pe care toţi copiii cool vor să o adopte. Una dintre profesoare proclamă „Whether to kill yourself or not is one of the most important decisions a teenager can make.”, iar un cîntec pop de duzină, „Teenage Suicide (Don’t Do It)”, ajunge pe primul loc în topuri. Prin umorul caustic, Heathers aduce la suprafaţă un clişeu din ce în ce mai vizibil în acele teen movies care se vor mai alternative: pentru a i se da substanţă unui personaj, i se inventează tendinţe sinucigaşe. Oricît de neinspirate ar fi astfel de scenarii, ar trebui totuşi să luăm în considerare şi faptul că pentru unii adolescenţi asemenea ficţiuni pot funcţiona ca o exorcizare a propriilor gînduri negative.

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.