De ce Buffy contează
O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat – din cauza audienţei scăzute, Diva a mutat Buffy într-un interval orar imposibil (ora 13,00, cu reluarea de la ora 12,00) –, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut. Nu. Buffy trebuie (re)văzut. E o vizionare obligatorie pentru oricine are pretenţia că ştie două-trei lucruri despre impactul culturii pop.
Am crescut urmărind Sailor Moon, Xena, Nikita, iar Buffy era doar o continuare firească a şirului de eroine de pe micul ecran, şir care curînd după aceea s-a împotmolit la Alias, o perioadă mult prea îndelungată. Trebuie să recunosc că prima dată cînd am văzut Buffy, atît cît mi-a permis PRO TV să văd, nu am înţeles toate implicaţiile şi profunzimea serialului. Vampirii şi monştrii de tot felul erau metafore pentru „monştrii“ adolescenţei şi viaţa grea de liceu, şi... cam atît. La aproximativ zece ani distanţă, am pornit maratonul Buffy cu o oarecare doză de scepticism: cum mi-ar putea plăcea acum un serial cu vampiri realizat la sfîrşitul anilor ’90?
Nu doar un serial cu vampiri
După un prim sezon scurt şi cu o producţie destul de modestă, serialul se conturează din ce în ce mai bine pentru ca în curînd să întreacă orice aşteptări. Ce trebuie înţeles încă de la început e că Buffy nu e doar un serial cu vampiri. În primul rînd, vampirii aceştia nu au prea multe în comun cu cei din ecranizările după romanele lui Anne Rice sau cu cei din True Blood, Twilight sau The Vampire Diaries. Vampirii din universul Buffy nu sînt aristocraţi, nu se îndrăgostesc, nu au principii etice şi în nici un caz nu strălucesc. Aici, vampirii nu sînt nimic mai mult decît nişte monştri care trebuie eliminaţi. Excepţii de la regulă există, fireşte. Angel, vampirul blestemat cu suflet şi prima dragoste a lui Buffy. Iar mai tîrziu Spike, vampirul care, după ce nu mai poate răni oameni din cauza unui microcip implantat de o divizie secretă a armatei, devine aliatul lui Buffy şi chiar amantul ei. În al doilea rînd, Buffy nu e niciodată domnişoara neajutorată care trebuie salvată de vampirul cel mare şi puternic. Angel şi Spike nu o salvează, ci o ajută, poziţia lor fiind una de egalitate. Şi în al treilea rînd, Buffy depăşeşte cu mult graniţele genului. Pe cît de ridicol sună titlul (şi mai ales traducerea) pe atît de profund e serialul. Folosindu-se de supranatural, Joss Whedon spune o poveste în care oricine se poate regăsi la un moment dat, tocmai pentru că povestea nu este una despre vampiri, ci una care are în centru trăiri umane, prietenie, familie, alegeri, valori morale, moarte, putere, mai ales putere – cine o are şi cine nu o are.
De ce trebuie văzut
Dar chiar dacă e mai mult decît un serial cu vampiri, de ce ar trebui (re)văzut, întrebaţi? Ei bine:
E iubit de academicieni. S-au scris sute de articole academice despre Buffy, iar domeniile sînt diverse: media, studii de gen, filozofie, sociologie, teologie. Cîte alte seriale se pot lăuda cu o asemenea aprobare din partea mediului academic?
E feminist. Înţeleg că pe unii i-ar putea pune pe fugă, dar acesta a fost argumentul care m-a convins pe mine să-l revăd, şi poate îi convinge şi pe alţii. (Speranţa moare ultima, nu?) E bine cunoscut conceptul simplu de la care a pornit Joss Whedon cînd a creat universul Buffy: blonda care e fugărită pe o alee întunecată în fiecare slasher nu moare pentru că e capabilă să se apere. Însă o fată care poate elimina monştri datorită unei puteri pe care nu a acumulat-o în timp, ci i s-a oferit, nu înseamnă feminism, iar Joss Whedon ştie asta prea bine. În sezonul şapte, prin Anya avem formulată critica la adresa sistemului patriarhal datorită căruia Buffy are o putere supraumană: „Chiar crezi că eşti mai bună decît noi. Dar noi nu ştim asta. Nu ştim dacă într-adevăr eşti mai bună. Ai venit pe lume cu anumite avantaje, sigur. Asta e moştenirea. Dar nu ai cîştigat puterea. Nu ai muncit pentru asta. Nu ţi-a spus nimeni că meriţi aceste lucruri mai mult decît oricine. Pur şi simplu ţi s-au oferit pe tavă. Aşa că asta nu te face mai bună decît noi, ci doar mai norocoasă“. Buffy a reuşit însă să rupă orice legătură cu acel sistem patriarhal. Mai întîi prin revolta împotriva Consiliului de observatori şi mai apoi prin găsirea tuturor potenţialelor vînătoare de vampiri şi împărţirea puterii cu acestea. Mai mult, o avem pe inteligenta Willow, care iniţial nu avea nici o putere supranaturală şi care a devenit o vrăjitoare puternică prin studiu şi prin forţe proprii. Iar personajele masculine se încadrează şi ele într-o viziune feministă – sînt capabile de empatie, nu le e frică de emoţii şi prezintă o masculinitate variată, departe de stereotipuri care se învîrt în jurul forţei şi a violenţei.
Tematica LGBTQ. După ce vîrcolacul şi iubitul lui Willow, Oz, părăseşte oraşul, Willow se îndrăgosteşte de Tara, şi ea interesată de magie. Spre deosebire de multe alte seriale, Willow rămîne cu fata; nu se întoarce la fostul iubit cînd acesta revine. În contextul în care majoritatea reprezentărilor LGBTQ de pe micul ecran oferă o falsă vizibilitate, de multe ori nefiind nimic altceva decît încercări insultătoare de a atinge o cotă, relaţia dintre Willow şi Tara, mai ales pentru cca 2000, e una exemplară – nu e ceva în background, se vorbeşte despre ea şi îi observăm evoluţia. Iar sfîrşitul tragic al relaţiei nu e folosit de scenarişti ca pretext pentru a o face pe Willow să se întoarcă la relaţiile cu bărbaţi. Willow e gay şi rămîne gay pînă la sfîrşitul serialului.
Episoadele cult. Bineînţeles, fiecare are episoadele sale preferate, însă sînt cîteva care sînt mai relevante decît altele şi care au rămas mai bine imprimate în memoria colectivă. Să le luăm în ordine cronologică. În Earshot (sezonul trei, episodul 18), Buffy poate auzi gîndurile tuturor şi astfel află că cineva plănuieşte o ucidere în masă a colegilor săi de liceu. Episodul e relevant în contextul violenţelor din şcolile americane, difuzarea sa fiind împinsă la cîteva luni după atacul de la Columbine. Hush (sezonul patru, episodul 10) are în centru comunicarea, sau mai bine zis incapacitatea de a comunica. E printre cele mai înfricoşătoare episoade şi e dovada că lui Joss Whedon nu-i este teamă să-şi asume riscuri de ordin creativ – cea mai mare parte a episodului nu are dialog. The Body (sezonul cinci, episodul 16) e cel mai puţin supranatural episod. Pînă acum, Buffy şi prietenii ei s-au confruntat zi de zi cu moartea, însă niciodată în formă naturală. De notat e că muzica lipseşte, ceea ce accentuează şi mai mult greutatea momentului. Once More, With Feeling (sezonul şase, episodul 7) e un musical executat impecabil, cu melodii vesele, dar care nu reuşesc să ascundă tensiunea crescîndă dintre personaje, ca urmare a sacrificiului lui Buffy la sfîrşitul sezonului cinci şi a readucerii ei la viaţă prin puterile lui Willow. De asemenea, acest episod vine să anunţe proiectul online al lui Whedon, Dr. Horrible’s Sing-Along Blog. Normal Again (sezonul şase, episodul 17) merită reţinut pentru că introduce o ipoteză curioasă: dacă întregul univers populat de forţe supranaturale e doar creaţia schizofrenică a unei Buffy închise într-un spital de psihiatrie?
Buffy a fost şi încă e un serial curajos şi inovator. Buffy e una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că televiziunea îşi poate îndeplini cu succes funcţia de povestitor. Buffy e serialul care mă face să exclam: de asta îmi place televiziunea!
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
