Hikikomori – între bizarerie japoneză şi avangardă
La cinci ani după ce s-a retras din viaţa socială, Taka a fost găsit mort în apartamentul său. Totul indica faptul că acesta s-a cufundat într-o letargie totală, încetînd chiar şi să se hrănească, şi că a aşteptat pur şi simplu să moară. Suicid pasiv. Taka, personajul lui Randy Taguchi în Vertij, era un hikikomori.
La cinci ani după ce s-a retras din viaţa socială, Taka a fost găsit mort în apartamentul său. Totul indica faptul că acesta s-a cufundat într-o letargie totală, încetînd chiar şi să se hrănească, şi că a aşteptat pur şi simplu să moară. Suicid pasiv. Taka, personajul lui Randy Taguchi în Vertij, era un hikikomori. Însă hikikomori nu este un fenomen fictiv, ci unul cît se poate de real. Termenul, care în japoneză înseamnă „retragere“, se referă la indivizii care se autoizolează timp de cel puţin şase luni; în cazuri extreme, perioada de recluziune poate ajunge şi la 10-15 ani.
Media i-a numit „generaţia pierdută a Japoniei“ sau „milionul lipsă“, şi asta deoarece conform psihologului Tamaki Saito, cel care a identificat fenomenul, există aproximativ un milion de hikikomori. Se estimează că 80% dintre aceştia sînt bărbaţi, cei mai mulţi avînd vîrste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Media japoneză a mers şi mai departe, etichetîndu-i ca „paraziţi sociali“ şi chiar „potenţiali ucigaşi“ (ceea ce intră în contradicţie cu inerţia care îi caracterizează). Cred că nu mai e nevoie să spun că asta nu ajută deloc la înţelegerea, respectiv la soluţionarea problemei. Asemenea atitudini nu fac altceva decît să îi împingă pe hikikomori şi mai mult înspre marginea societăţii.
În general, un hikikomori începe prin a renunţa la şcoală pentru ca mai apoi să renunţe la orice contact cu lumea exterioară. Felul în care e descris modul lor de viaţă a devenit deja un clişeu: stau treji noaptea şi dorm ziua, iar camera lor e echipată cu teancuri de manga şi DVD-uri, jocuri video şi cu un calculator. Unii dintre ei îşi părăsesc, totuşi, camera în timpul nopţii pentru a-şi cumpăra mîncare sau reviste manga. Cauzele? Acestea variază de la caz la caz. Cel mai adesea, e vorba de un eşec sau de bullying. Sau, aşa cum o spun şi cei de la Goo Goo Dolls, pentru că „I don’t want the world to see me / Cause I don’t think that they’d understand“. Desigur, pentru cei mai mulţi dintre noi, a sta închis între patru pereţi echivalează cu închisoarea, însă pentru un hikikomori, acei patru pereţi reprezintă singurul spaţiu în care acesta se simte cu adevărat liber, unde poate fi el însuşi şi, mai important, unde nu e judecat de nimeni.
De asemenea, la baza fenomenului stau diverşi factori socio-culturali: aşteptările mari din partea părinţilor, sistemul educaţional japonez, conformismul, creşterea economică din secolul XX, avansul tehnologic. Citat de Time Asia în 2000, Sadatsugu Kudo, care conduce un centru de recuperare pentru hikikomori, spunea că „nu se poate preciza cauza, dar se poate preciza contextul: e Japonia. În Japonia, trebuie să fii ca toţi ceilalţi, iar dacă nu eşti, te simţi pierdut, ţi-e ruşine. Aşa că dispari“. Kudo nu e singurul care explică fenomenul prin unicitatea Japoniei. În puţinele studii publicate în Occident se insistă pe faptul că hikikomori este un fenomen specific societăţii japoneze. Cred însă că ne grăbim cînd catalogăm acest fenomen drept o bizarerie japoneză şi excludem posibilitatea ca acesta să se manifeste şi în spaţiul euro-atlantic. De altfel, e de ajuns să vizităm un forum ca HikiCulture pentru a ne convinge că nu doar în Japonia există hikikomori. Iar psihiatrii occidentali care încearcă să explice fenomenul relaţionîndu-l cu tulburări ale dezvoltării, cum ar fi sindromul Asperger, mi se par şi mai departe de sursa problemei.
Înţelegerea în profunzime a fenomenului hikikomori e o provocare. Dar dacă îl vom eticheta fie ca o ciudăţenie specifică Japoniei, fie ca o tulburare psihică, dăm dovadă de o mare lipsă de imaginaţie. Să nu uităm că hikikomori înseamnă, în primul rînd, alienare şi anxietate – maladiile societăţii moderne. Nu doar societatea japoneză pune mare preţ pe conformism; e de ajuns să deschidem televizorul sau o revistă – totul invită la uniformitate. Mai mult, societatea exercită o presiune din ce în ce mai mare asupra individului: corpul său, gradul de productivitate la locul de muncă, timpul său liber, totul a ajuns să fie un „proiect personal“. Hikikomori sau alienare – acestea sînt doar dovezi ale profundei rupturi care s-a produs între structurile societăţii şi indivizi. Individul e privit ca forţă de muncă, respectiv ca „producător“ de forţă de muncă; într-un asemenea context, cum ar putea cineva să se simtă apreciat pentru ceea ce este? Fenomene ca hikikomori reprezintă un eşec al întregii societăţi. Un eşec pe care aceasta refuză să şi-l asume. În schimb, se arată cu degetul în toate direcţiile.
Ţinta preferată este, fireşte, tehnologia. Da, e adevărat că tehnologia ne propune din ce în ce mai insistent o retragere în lumi private. Şi da, e adevărat că generaţia din care fac parte hikikomori e conectată la o reţea digitală care le formează percepţiile, gîndirea, imaginaţia şi, nu în ultimul rînd, memoria. Cu toate acestea, blamarea tehnologiei pentru tous les maux et tous les troubles e o exagerare. Lăsînd la o parte faptul că alienarea a fost menţionată de Hegel în 1807, explicarea alienării ca o consecinţă a dezvoltării tehnologice e un transfer de responsabilitate care ne îndepărtează de la adevărata cauză, şi anume lipsa acută de repere, de valori morale.
Interesant este că există şi voci care spun că hikikomori reprezintă avangarda. Într-un sistem dominat de competiţie, agresivitate şi umilinţă, a rupe contactul cu societatea, a alege autorecluziunea este, în mod paradoxal, un gest sănătos. Iar cînd fenomenul se va răspîndi în întreaga lume, sistemul capitalist va fi serios pus la încercare. Dacă îi mai punem la socoteală şi pe freeters, pe NEET, şi pe freegans, alte grupuri aflate sub eticheta „paraziţi sociali“, am putea ajunge să dăm dreptate acestor voci.
Nu-mi plac extremele. Nu împărtăşesc nici opiniile celor care minimalizează gravitatea problemei atribuind-o exclusiv societăţii japoneze, dar nici opiniile celor care susţin că hikikomori sînt avangarda. Prefer să privesc fenomenul ca pe o cultivare a escapismului. Poate că nu ne-ar strica tuturor, din cînd în cînd, cîteva zile de autoizolare şi rătăcire pe tărîmurile ficţiunii.
