O curiozitate artistică

Acum cîţiva ani, TVR Cultural a difuzat producţia BBC Power of Art, realizată de Simon Schama. Deşi niciodată suficiente, emisiuni despre viaţa şi opera artiştilor mai sînt, însă nici una ca Power of Art. De obicei, ne sînt servite nişte informaţii esenţiale de o voce monotonă, în tonuri şterse. Power of Art, în schimb, are o forţă vizuală care valorifică în mod just operele prezentate. Fără a minimaliza importanţa producţiei impresionante pentru o emisiune despre artă, trebuie spus că meritul îi revine în mare parte lui Simon Schama – intensitatea cu care cei opt artişti aleşi (Caravaggio, Bernini, Rembrandt, David, Turner, Van Gogh, Picasso, Rothko) şi-au trăit viaţa şi au creat artă e adusă la suprafaţă, într-o manieră absolut captivantă, de talentul de povestitor al lui Schama. Un titlu la fel de potrivit pentru Power of Art ar putea fi Power of Storytelling. La finalul unui episod Power of Art, spectatorul e ca bătrînelul nevăzător luat la braţ de Amélie. În acele opt ore am învăţat mai multe despre artă decît în 12 ani de „educaţie plastică“. Mai mult, mi-a sporit interesul în artă, care pînă atunci se rezuma la Dalí şi Frida Kahlo.

Puterea televiziunii

În Power of Art am recunoscut puterea televiziunii de a trezi interese latente. De aceea m-am bucurat să aflu că printre multitudinea de real housewives şi Kardashians există o curiozitate numită Work of Art: The Next Great Artist. Un concurs în care se întrec 14 artişti pentru o expoziţie la Brooklyn Museum şi un premiu de 100.000 de dolari – totul într-un format de reality show cu propria formulă de eliminare („Your work of art didn’t work for us.“) – reprezintă coşmarul majorităţii lumii artistice. Însă coşmarul unora poate fi bucuria altora.

Faptul că Work of Art combină cultura pentru mase cu arta înaltă nu înseamnă nimic nou. Interesant la Work of Art e că permite publicului acces în studioul artiştilor, la procesul acestora şi că aduce critica de artă pe micul ecran. Unul dintre criticii din juriu, Jerry Saltz (critic de artă la New York Magazine), nota că în urma participării la această emisiune a fost surprins să constate că oamenii obişnuiţi chiar vor să discute despre artă. În ciuda defectelor date de format, Work of Art a făcut tocmai asta: a deschis o discuţie despre artă. Mai mult, a democratizat-o prin intermediul spaţiilor de comunicare online. De aici şi acuzaţiile de populism. (În acelaşi timp, pentru fiecare acuzaţie de populism, criticului respectiv i se poate aduce o acuzaţie de elitism.)

De fiecare dată cînd citesc criticile aduse emisiunii, mă întorc la un episod dintr-un recent documentar francez – Nous, Princesses de Clèves (Régis Sauder, 2011) – care are în centru o clasă de elevi de liceu de la periferia Marsiliei. Într-o excursie la Paris, elevii vizitează Muzeul Luvru şi sînt mai mult decît încîntaţi, unii dintre ei reflectînd la modul în care condiţia lor socio-economică, instituţia şcolară şi părinţii îi ţin departe de cultură. O emisiune ca Work of Art ajunge tocmai la acel segment de public care nu îşi permite vizite la muzeu şi albume de artă. Desigur, intrarea într-o galerie e gratuită, însă aici ne întoarcem la Bourdieu – pentru a decoda o operă de artă e nevoie de anumite cunoştinţe, „ochiul proaspăt“ fiind un mit.

Dacă Work of Art e o ruşine pentru lumea artistică, cel puţin nu e o ruşine pentru televiziune. E divertisment de calitate, cu potenţial educativ, introducînd concepte esenţiale pentru a înţelege arta contemporană. Iar datorită criticilor, publicul poate reţine cîteva elemente pe care trebuie să le aibă în vedere cînd se află în faţa unei lucrări. Mai mult, în juriu se află uneori şi cîte un artist contemporan consacrat, ceea ce pentru public poate fi o ocazie de a descoperi artişti necunoscuţi pînă în acel moment.

Capacitatea de „a aburi“

Singurul risc pe care l-ar putea prezenta Work of Art ar fi menţinerea unor preconcepţii despre arta contemporană. Volumul de muncă e mare, timpul – scurt, astfel că la finalul unui sezon nu vor fi extraordinar de multe lucrări demne de o expoziţie într-o galerie. Pînă la un anumit punct, Work of Art funcţionează ca o şcoală de artă, iar rezultatele sînt pe măsură. Văzînd unele lucrări ale concurenţilor s-ar putea face nişte generalizări pripite, precum: după anii ’60, arta contemporană nu mai are nimic de spus, sau arta contemporană nu are nici o valoare, totul stă în modul de prezentare. În al optulea episod al primului sezon, unul dintre concurenţi chiar remarcă faptul că a vorbi despre artă întinde la maximum capacitatea de „a aburi“. Urmează imediat un montaj cu ceilalţi concurenţi rămaşi în competiţie, folosind cuvinte şi sintagme ca „cerebralism“, „panoptic“, „ambiguitate morală“, „deteriorare planificată“, „moment efemer“ etc. În final însă, indiferent ce preconcepţii ar putea întreţine o asemenea emisiune, a urmări procesul de lucru al unui artist – de la idee, la mediul şi materialele alese, pînă la piesa finală, care poate fi un eşec sau nu – e fascinant.

Printre micile plăceri asociate cu urmărirea acestui reality show se numără recapitulările pe care le scrie însuşi Jerry Saltz pentru New York Magazine. La revenirea emisiunii cu un al doilea sezon, Saltz mărturiseşte că, în continuare, e mustrat de unii colegi din cauza participării sale la Work of Art. Însă îşi justifică prezenţa în emisiune astfel: „Nu m-am gîndit niciodată serios să spun nu acestei emisiuni. Mă scoate din casă şi mă ţine departe de singurătatea din faţa calculatorului. Îmi place mult mîncarea gratuită de pe platoul de filmare. Îmi place mai ales să învăţ cum se fac emisiuni ca acestea. Şi ştiu că în lumea artei nu se cuvine să spunem asta, dar e foarte distractiv. Dacă e să fiu egoist, încerc să testez critica de artă, să văd dacă poate fi mai flexibilă şi populistă. Vreau să văd dacă aceasta se poate adresa unui public aflat în afara lumii artei, unde avem moduri ciudate de a vorbi pe care mulţi dintre noi nici nu le înţeleg. Încerc să văd dacă e posibil să avem ceea ce întotdeauna spunem că vrem: mai mulţi oameni care să se uite, să aprecieze şi să fie expuşi la artă, de oriunde ar veni aceasta şi oricum e văzută“. Lectura recapitulărilor lui Jerry Saltz e teribil de amuzantă. Acesta povesteşte mici întîmplări din culise, cum primeşte hate mail sau cum e recunoscut pe stradă ca „that reality art judge“, cum stă în cabina de machiaj fără pantaloni (referinţă neintenţionată la Seinfeld?) sau cum i se pare că arată prea gras la televizor şi faptul că soţia sa, critic de artă la The New York Times, nu a văzut nici un episod al emisiunii.

Mergînd mai departe cu superficialităţile, Work of Art e interesant de urmărit pentru a vedea ce rochii mai poartă gazda China Chow, dacă Sarah Jessica Parker, care e producătoarea emisiunii, chiar se pricepe la artă, pentru inconfundabilul accent elveţian al lui Simon de Pury, mentorul artiştilor din concurs, pentru a-l vedea pe David LaChapelle emoţionat pînă la lacrimi în faţa lucrării unui concurent din finala primului sezon.

(Work of Art se află la al şaptelea episod al celui de-al doilea sezon; primul sezon se poate urmări în întregime pe YouTube.)

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.