Ne-am născut adaptați la moarte - Nora IUGA în dialog cu Miruna VLADA
Ştii, Miruna, acum vreo 15 ani mi-era o frică teribilă de moarte. Închipuieşte-ţi că mama la 80 de ani nu vorbea niciodată de moarte şi sigur nici nu se gîndea la ea. Ce curios! Cum să-mi explic de ce bătrînii, pe măsură ce se apropie de moarte, se obişnuiesc şi se împacă tot mai mult cu dispariţia lor? E ca şi cînd ar învăţa că trebuie să se supună acestei idei. Am impresia că ne-am născut adaptaţi la moarte. Cu cît îmbătrîneşti şi te apropii de ea înţelegi că, dacă îţi este dată şi dictată, n-ai încotro. Se pare că e suportabilă...
Dar ştii, Nora, bunicii mei de la ţară, alături de care mi-am petrecut „cei 7 ani de-acasă“ vorbeau aproape numai despre moarte. De îndată ce au ieşit la pensie, considerau că viaţa lor e deja pe terminate şi începeau să facă un fel de „provizii pentru moarte“: prosoape, lenjerii, pantofi, ca şi cînd se mutau în altă casă. Moartea era o prezenţă vie la noi în casă, dacă pot spune aşa. De ce crezi că în comunităţile tradiţionale cutumele morţii sînt integrate activităţilor zilnice atît de natural?
Eu nu am trăit niciodată la ţară şi îmi sînt străine aceste obiceiuri. Nu-mi amintesc ca bunicii mei să fi fost preocupaţi de înmormîntarea lor, de „marea trecere“, aşa cum se întîmplă cînd aştepţi un copil – marea trecere în viaţă. Mama, de pildă, ştiu că singurul gest pe care l-a făcut gîndindu-se la moarte a fost să-şi cumpere un loc la cimitir. Bineînţeles, nu din motive imobiliare, ci doar ca să ne scutească pe noi de o cheltuială în plus. În ceea ce mă priveşte, eu nu sînt legată de datini, credinţe sau chestiuni materiale, pentru mine ieşirea la pensie nu mi-a dat nici o clipă senzaţia inutilităţii, cînd nu mai ai de ce să trăieşti. Un artist nu iese niciodată la pensie. Scriind m-am simţit în mijlocul vieţii. Mi-a spus o vecină de bloc, o femeie simplă, asistentă medicală: Doamna Iuga, mă simt de parcă aş fi murit! Vai, dar ce s-a întîmplat? am întrebat-o îngrijorată. Păi, mi-a zis, am intrat în moartea cea mică. Cum adică? Am intrat la menopauză. Iată un lucru care mi-a reţinut atenţia. Se pare că atunci cînd nu mai poţi procrea, cînd nu mai poţi lăsa pe pămînt o altă viaţă, te simţi inutil biologic. La fel ca planta care, după ce nu mai poate să dea rod, se usucă. Unor femei li se pare că „moartea mică“ le aduce un minus vital, ceea ce nu se confirmă întotdeauna.
Să-ţi trăieşti ficţiunea ca realitate, ăsta e atuul artistului. Biologicul real s-a transformat într-un biologic ficţional. Renaşterea mea s-a produs aproape ca o explozie, brusc, în anul 2000, în pragul împlinirii a 70 de ani, cînd am sosit pentru prima oară la Berlin. După care a urmat această a doua viaţă, al doilea început, găsirea libertăţii şi implicit găsirea a ceea ce eram fără să ştiu. Poate fără să îmi dau seama titlul Lebăda cu două intrări spune tot.
Gîndul la moarte ţi-l faci sau ţi se dă?
Cred total într-o lege a cosmosului şi într-un spirit al universului care ne dirijează, şi care se manifestă prin suflet. În interiorul nostru încape întreg universul şi nu ne putem sustrage acestor legi ale lui. Intenţia, direcţia spre care ne îndreptăm nu ne-o facem noi oricît de puternici am fi; drumul e cel care ne duce acolo unde trebuie să ajungem. Sînt absolut convinsă că atunci cînd un om puternic spune că şi-a înfrînt destinul, nu s-a smuls de fapt legii cosmice, ci dimpotrivă, drumul a fost cel care i-a ghidat propria voinţă. Ca şi la Darwin cu selecţia speciilor: cum s-ar explica de ce unele sînt sortite pieirii, iar altele mai slabe capătă supremaţie? Toate pendulările astea, naşterea, înflorirea, moartea plantelor, a oamenilor, a stelelor... cine decide aceste lucruri? Acolo nu se mai pune problema care e mai grozav, care reuşeşte social... Dar acest cosmos are şi o faţă foarte comercială. Uneori e un afacerist ordinar. Pentru că mie mi se pare că raţiunea noastră nu coincide perfect cu raţiunea cosmosului. De multe ori trocul – ceea ce noi plătim în viaţă, suferinţa noastră – nu ne este totdeauna răsplătit de cosmos la aceeaşi valoare. De multe ori sîntem traşi pe sfoară, legea „do ut des“ funcţionează, dar nu e totdeauna echitabilă. Oamenii se simt în viaţă mult mai nefericiţi decît fericiţi, acordă prioritate nefericirii. Poate că şi din acest motiv în Germania fiind, în momentul în care mi-a apărut antologia de poezie care cuprindea un fel de autobiografie literară, am intitulat-o „Am avut o viaţă frumoasă“. În toate cronicile apărute mi s-a lăudat forţa ironiei ori eu le-am spus la lecturile avute că nu am fost cîtuşi de puţin ironică. Nu cred că puterea de a ne bucura sau de a suferi este legată neapărat de condiţiile social-economice, politice în care trăim. Astea sînt doar condiţii, cauzele sînt altele, mult mai profunde. Una dintre cauzele principale este accesul pe care îl avem sau nu îl avem la Eros. Noi nu dăm suficientă atenţie erosului şi instinctului în general. Din cauza asta noi confundăm sursele de fericire. Sîntem făcuţi pentru a fi fericiţi. Fiindcă venim dintr-un spaţiu în care am cunoscut o fericire permanentă, poate am cunoscut chiar perfecţiunea, spre care tindem vrînd mereu să progresăm şi să progresăm. Pînă şi Kabala spune că la început a existat un eon al graţiei acolo unde nu exista durere, cum spune şi slujba de înmormîntare, că ne întoarcem acolo unde nu este durere, nici înstristare, nici suspin. Deci există un loc al bucuriei supreme. Şi atunci de ce să ne sperie atît de mult moartea?
În acest sens, ce părere ai despre mult slăvitul citat al lui Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei“?
Asta mă duce cu gîndul la ce stupizenii puteau să ajungă unii scriitori. Acest vers mi-l pune pe Vlahuţă într-o lumină îndoielnică. Mi se pare că e frivol. În primul rînd, noi oamenii nu ne putem reprezenta veşnicia. Cum să mă tem de ceva ce nu-mi pot imagina? În al doilea rînd, eu nu ştiu dacă voi mai ţine minte ceva după moarte, deci cum să mă tem de două lucruri pe care nu le cunosc? Mie mi-e frică de chinul fizic. Frica trupului e mai puternică decît frica metafizică. După ce mori nu mai dai doi bani pe veşnicia morţii.
Anul acesta în România au murit foarte mulţi scriitori. Claudiu Komartin se referea într-un articol la dispariţia lui Mircea Horia Simionescu şi a lui Mircea Ivănescu ca fiind încheierea unei epoci în literatura română contemporană.
Înclin să fiu de acord cu Claudiu. Pentru literatura română, aceşti doi scriitori sînt de neînlocuit. Dar nu numai ei ne-au părăsit, în ultimele luni au murit cel puţin opt scriitori din cîte ştiu eu. Eram încă în Germania cînd am început să aflu că la noi scriitorii mor pe capete. Mai întîi am fost îngrozită, dar apoi am început să rîd (aşa sînt eu, ce să fac, „dintre frivole cea mai tristă“). Mi-am dat seama că nu e prima dată cînd mor scriitori aşa unul după altul într-o perioadă scurtă. Am ajuns la concluzia că moartea acţionează în pas de defilare şi pe căprării. În 1965 parcă, îmi amintesc că a fost o perioadă asemănătoare, cînd au murit mulţi scriitori. Atunci s-a stins George Călinescu. În aceeaşi perioadă şi Camil Petrescu; la distanţe apropiate s-au dus şi Vianu şi Ralea. La o distanţă cam de o zi de Călinescu a murit şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, deşi nu era scriitor. Eram îngrozitor de supărată pentru că presa, fiind plină de anunţurile morţii lui Dej, nu a mai avut destul loc pentru glorificarea binemeritată a lui Călinescu. Altădată le-a venit rîndul actorilor. Mă întorc la Darwin, parcă ar fi selecţia speciilor.
Şi totuşi, dincolo de luciditate, cum dispare frica de moarte?
Remarcam la început o oarecare indiferenţă a bătrînilor faţă de moarte. Există însă şi cazuri extreme, cînd spaima bătrînului în faţa morţii poate să atingă adevărate culmi ale disperării. Am văzut cu mulţi ani în urmă un interviu la televizor pe care i l-a luat Liiceanu lui Eugen Ionescu, aflat pe patul de moarte. Aveam în faţa ochilor un bătrîn a cărui fizionomie era greu recognoscibilă, din cauza plînsului pe care nu şi-l putea opri, mărturisind tot timpul că este terorizat de frica morţii pentru că nu poate să creadă. Stau şi mă întreb: de ce avem atîta nevoie să ştim că ne vom relua viaţa în altă parte, dacă tot nu ne mai amintim de noi? Mi se pare un nonsens. Nu e nici o bucurie. Unde nu e memorie, nu poate fi bucurie. Liiceanu a zis: Bine, dar nici Cioran nu crede. Şi nu este înspăimîntat cîtuşi de puţin. La care Ionescu a răspuns: Bine, dar Cioran are stilul. Aici mie mi s-a rupt filmul. Mărturisesc că nu am ştiut cum să interpretez acest răspuns. Adică stilul, garantîndu-i nemurirea unui scriitor, i-ar fi suficient să-l absolve şi de frica de moarte? Nu ştiu, Miruna dragă, dacă ai citit jurnalul lui Max Frisch. Mie mi s-au părut extrem de incitante întrebările pe care le pune un scriitor cititorilor cu privire la moarte. Iată cîteva exemple găsite în acest jurnal. Ce ne-ar ruşina cel mai tare în momentul în care murim: dezordinea din sertare sau că nu ne-am îndeplinit cuvîntul dat faţă de cineva? Alta: cînd mori mai uşor – cînd eşti într-o perioadă de maximă realizare sau într-un moment cînd ai pierdut tot? Ce crezi că îţi rămîne pe retină în clipa morţii: chipul celui drag sau un peisaj?
Şi tu cum ai răspunde la ultima?
Fireşte, un peisaj. La vîrsta mea, iubirile, ca şi moartea, nu rămîn pe retină. Dar există unele coincidenţe care mă pun pe gînduri. Închipuieşte-ţi ce mi s-a întîmplat. La tîrgul de carte de la Torino, deci nu departe de Veneţia, am fost cazată la Hotel Roma, aproape de gară. Dîndu-mi cheia cu numărul 473, recepţionerul mi-a spus: Dar ştiţi în ce cameră veţi locui? Acolo unde s-a sinucis Cesare Pavese. În cele două nopţi dormite acolo aveam senzaţia că sîngele îşi încetineşte mişcarea, că încep să mă răcesc, că „exersam“ sentimentul morţii în patul lui Pavese. Mi s-a părut a fi un mesaj trimis de dincolo, cu atît mai mult cu cît pentru mine nimic nu e mai incitant şi mai voluptuos în iubire decît privirea. Şi parcă ascultam vocea stinsă lui Pavese: „Verrà la morte i avrà i tuoi occhi“. Şi dacă a fost doar o joacă?
Nora Iuga est poetă, prozatoare şi traducătoare din limba germană, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cărţile ei au fost traduse în peste zece limbi de circulaţie europeană. Cea mai recentă carte publicată este jurnalul Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010.
Miruna Vlada este poetă. A debutat în 2004 şi a cîştigat cîteva premii naţionale de poezie. Cea mai recentă carte publicată este Pauza dintre vene, Editura Cartea Românească, 2007.
Foto: Victor Jalbă-Şoimaru
