Necrologul e doar un alt text despre viață

Publicat în Dilema Veche nr. 395 din 8-14 septembrie 2011
Necrologul e doar un alt text despre viață jpeg

Oricît de morbid sau neobişnuit sună, îmi place să citesc necrologuri – mă relaxează şi îmi conferă o bucurie a cititului demnă de cele mai bune romane scrise vreodată. Cred că explicaţia simplă a acestui fapt stă în conţinutul lor – sînt nici mai mult, nici mai puţin decît frînturi din viaţă, nicidecum texte funebre cum aţi putea bănui iniţial (OK, persoana nu mai e printre noi, dar viaţa ei, fie şi la trecut, tot viaţă rămîne). 

Rubrica mea preferată dintre toate rubricile din lume, pe care o urmăresc cu sfinţenie, este cea de „Obituaries“ din The New York Times. Documentare perfectă, scriitură impecabilă şi poveşti fascinante din viaţa unor oameni care între timp au devenit personaje întru eternitate – ce să îţi doreşti mai mult de la un text?. Se pare că nu sînt singura, de vreme ce Gabriel Orozco, considerat unul dintre cei mai influenţi artişti contemporani din ultimii ani, şi totodată unul dintre preferaţii mei, a realizat în 2008 o instalaţie inspirată de necrologurile din NY Times. „Obit“ a strîns laolaltă tot felul de fraze-cheie din aceste texte şi a construit un mausoleu din cuvinte, închinat celor dispăruţi. La Tate Modern din Londra, unde am dat peste instalaţia sa, am stat minute întregi ca să citesc fragmentele de texte, delicios alese: „A clădit un imperiu bazat pe optimism“; „Star burlesc celebru pentru băile cu spumă“; „Ale cărui sticle au întocmit hărţile oceanelor“; „Expert în infidelitate“; „A trăit în două lumi: una albă, alta neagră, amîndouă amare“; „Văduva generalului“; „Doctorul lui Nixon“; „Maestru al cascadoriilor publicitare“; „Una dintre cele mai bine plătite prostituate“. 

Ce cuvinte mai alese ca să exprimi însăşi viaţa într-un text care marchează moartea cuiva? Numai că imaginea morţii, văzută prin peniţa presei, diferă – şi aici ajungem la dihotomia ei-noi. Dacă la ei – The New York Times, The Telegraph, The Guardian, The Economist, patru dintre publicaţiile-etalon pentru cultura mea jurnalistică – textele despre oamenii care nu mai sînt în dimensiunea asta sînt înduioşătoare, şi totuşi nu-şi pierd latura informativă, demne de premiat cu distincţii pentru scriitură încîntătoare, ei bine, la noi nu sînt nimic din toate cele de mai sus. 

De fapt, e dificil de comparat 1 la 1, pentru că la noi cultura necrologului n-a trecut de faza pomelnicului citit pe bandă rulantă la biserică. În arhiva The New York Times, de exemplu, găsim încă din martie 1910 necrologul lui Florence Nightingale care, deşi se stinge din viaţă la 90 de ani, surprinde prin dispariţia-i, înduioşînd opinia publică: „nici măcar decesul unei personalităţi regale nu ar fi putut strînge laolaltă mai multe regrete şi gînduri de iubire şi afecţiune cîte au apărut în ziarele britanice“. Textul prezintă în amănunt viaţa domnişoarei Nightingale, suprinzător cumva pentru că ziarul e american, iar ea – englezoaică. 

Tot la început de secol trecut, presa britanică anunţă moartea lui Marcel Proust. În 1922, The Guardian publică necrologul acestuia, o jumătate de pagină din care aflăm că „era o fiinţă ciudată. Foarte palid, cu ochi incandescenţi, fragil şi mic de statură, a trăit ca un eremit în locuinţa sa deschisă cîtorva prieteni privilegiaţi, printre piese de mobilier preţioase“. Prea puţine despre opera sa, dar vorbim totuşi de un scriitor francez şi de o publicaţie britanică. Cu trecerea anilor însă, stilul necrologurilor se schimbă – devin din ce în ce mai avide de informaţie şi povestesc în detaliu biografia celui decedat. Titlurile rezumă vieţi şi atrag cititori (şi artişti – a se vedea mai sus povestea cu Orozco): Truman Capote moare fiind desemnat scriitorul stilului şi al clarităţii, Marilyn Monroe rămîne fata de aur a filmului, Alfred Eisenstaedt e fotograful momentului, Lucien Freud e portretistul desăvîrşit etc. În plus, ne introduc în universul unor oameni mai puţin celebri, dar cu vieţi demne de romane: Baronesa Park of Monmouth – unul dintre cei mai buni spioni ai Regatului Unit; Lady Mosley – prietenă cu Churchill şi cu Hitler; Maica Thekla – muza spirituală a lui Sir John Tavener. 

Cam în această sferă se situează jurnaliştii lor faţă de necrologuri. Ai noştri încă se învîrt în cerc şi nu reuşesc să iasă din senzaţional, ca să prezinte umanul. Dacă îi scoatem din ecuaţie pe Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu, care nu sînt chiar jurnalişti, dar care mai scriu despre moartea vreunui scriitor sau artist apropiat (şi o fac bine tocmai pentru că l-au cunoscut personal), rămînem numai cu texte inspirate/copiate din presa de afară sau cu invenţii de un prost-gust covîrşitor – chiar luna trecută, revista Tabu a publicat online un interviu cu Amy Winehouse (abia decedată de cîteva zile), realizat probabil printr-o şedinţă de spiritism. Asumat, într-adevăr – dar asta spune destule despre cum şi ce vedem din vieţile morţilor. 

Apropo de cazul Amy Winehouse, nici presa britanică nu a omis să dea detalii despre viaţa zbuciumată a cîntăreţei – cam tot ce a umplut de fapt paginile de ziare de la noi şi prime time-ul de la televiziuni – dar nici n-a uitat să spună povestea „cîntăreţei comparate cu Nina Simone şi Sarah Vaughan“. Un singur articol din presa românească mi s-a părut că se ridică la standardul unui necrolog adevărat (şi nu cred că e întîmplător că a apărut pe dilemaveche.ro) – „Necrologul tîrziu“, semnat Bogdan Şerban: „Înainte de «copilul teribil al muzicii britanice», a fost artista debutantă care încerca să impresioneze producătorii londonezi cu un demo pe care se află, pe lîngă viitoarele hit-uri «Take the Box» sau «I Heard Love Is Blind», şi reinterpretarea piesei jazz standard compusă de George Gershwin, «Someone to Watch Over Me». Simplu şi la obiect, scurt şi cuprinzător, dar duios. Ca viaţa, de altfel.“ 

Cred de fapt că aici e diferenţa capitală între ce se scrie în presa noastră despre morţi şi ce se scrie în a lor. Ai noştri se poticnesc în moarte, pe cînd ai lor au înţeles că necrologul e chiar despre viaţă, numai că e scris la finalul ei.

Cătălina Miciu, cînd nu citeşte necrologuri, scrie cronici culturale pe gingergroup.ro.

Foto: L. Vasiliu

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.