Absența obligatorie
- argument -
Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile (celelalte implicînd o prelungire pe termen nelimitat a vieţii mele şi a celor la care ţin, plus destule croaziere pe mare şi pe ocean). Inconştienţa asta dulce s-a terminat în primăvară, cînd mi-a murit un bun prieten. Pînă şi „mi“-ul spune ceva, e senzaţia că cel care a murit ţi-a făcut ţie personal o nedreptate, că te-a lăsat singur şi neconsolat, încercînd cu disperare să umpli golul din urma lui. Oricum, nu e vina mea că am fost nemuritoare. Speranţa de viaţă creşte galopant, medicamente noi se inventează în fiecare zi, bolile cele mai crunte sînt învinse ca prin miracol. Dacă mănînc mure şi beau ceai verde, o să trăiesc mai mult. Dacă fac sport, o să trăiesc mai mult. Dacă rîd des, o să trăiesc mai mult. Şi cum nimeni nu ştie exact ce înseamnă „mai mult“, puteam bănui că e „cît mai tîrziu“, cea mai mare amînare pe care poţi s-o obţii.
Acum sînt numai pe jumătate nemuritoare, în sensul în care mă gîndesc mai des la moarte, sînt atentă la orice proiect artistic care pune în discuţie chestiunea doliului şi-a absenţei, mă străduiesc să-mi aduc aminte din ce în ce mai des că, la un moment dat, timpul meu expiră. Nu reuşesc întotdeauna. Acest dosar este, de fapt, o paranteză în vieţile noastre agitate, un scurt interval în care ne-am încumetat să ne gîndim la moarte. Într-o epocă în care Philippe Ariès (şi alţii) au decretat că noul subiect tabu nu mai e sexul, ci moartea, am încercat să vedem ce loc mai ocupă acest tabu în vieţile noastre. Veţi citi în paginile următoare texte despre neputinţa de a mai fi protejaţi de promisiunile Vieţii de Apoi („acest Moş Crăciun pentru adulţi“, după cum scrie Cristian Neagoe), despre felul în care medicina a preluat asupra ei responsabilitatea salvării noastre, despre cît de departe poate merge filmarea ultimelor zile din viaţa unui om, despre obiceiuri vechi şi noi ale trecerii de cealaltă parte, despre arta necrologului, moartea pe Facebook (da, a ajuns chiar şi-acolo) şi degradarea trupului. Plus un articol neliniştitor, din care aflăm că s-ar putea să fim zombie, şi un portret emoţionant al scriitoarei la bătrîneţe. Toate astea doar ca să avem impresia că sîntem mai bine pregătiţi pentru ieşirea din scenă şi adio-ul final. Deşi ştim cu toţii că e doar o impresie.
Apropo, ce răspuns aţi da întrebării nr. 22 din „Chestionarul lui Proust“ – Cum v-ar plăcea să muriţi?.
