Bob nu-i aici
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)
• John Parker, Robert de Niro. Portretul unei legende, Victoria Books, 2011, traducere de Cosmin Nare
Dintre cele o mie şi una de fraze, anonime sau celebre, care-ar fi putut deveni prime fraze ale biografiei Robert de Niro. Portretul unei legende, John Parker a ales-o pe cea mai bună. E posibil chiar ca atunci cînd a dat peste citatul din Capote, Parker să fi exclamat: "Asta e! Acum pot să mă apuc în sfîrşit de cartea asta!". Se zice că în Anglia n-ai nici o şansă să ajungi pe lista lungă a Booker Prize-ului dacă prima frază a romanului tău nu agaţă cititorul ca un cîrlig bine ascuţit. Sigur, contează şi restul, dar începutul e esenţial. Iată primele rînduri din biografia lui De Niro: "Truman Capote a scris cîndva că New Yorkul este făcut din plastilină. E un oraş, spunea el, care poate deveni orice vrei. Te poţi ascunde, poţi avea secrete şi poţi avea prieteni de care prietenii tăi să nu ştie." Să recapitulăm: Capote, New York, plastilină - efectul de seducţie e asigurat, mai ales dacă ai cîte-o slăbiciune pentru fiecare dintre cele trei elemente din ecuaţie. Dar ce-are De Niro de-a face cu toate astea? Ei bine, absolut totul, după cum se va vedea din cele ce urmează.
New York e oraşul lui De Niro, acolo s-a născut şi a trăit toată viaţa (cu mici paranteze la Londra sau pe coasta de vest), acolo l-a cunoscut pe Martin Scorsese cu mult înainte să semneze acel teribil parteneriat cinematografic, acolo a filmat unele dintre cele mai bune roluri ale lui, acolo s-a ocupat de dezvoltarea zonei TriBeCa, acolo s-a putut ascunde de fiecare dată cînd n-avea chef de celebritate. De fapt - aflăm din cartea lui Parker -, De Niro n-a avut niciodată chef de celebritate. A refuzat cu obstinaţie interviurile, iar dacă le-a acceptat, a răspuns monosilabic la întrebările legate de copilărie şi de viaţa lui intimă, înfuriindu-i pe jurnalişti. Şi-a ascuns cît a putut iubirile (black beauties, de cele mai multe ori), n-a făcut scandal, şi-a văzut de ale lui. Iar ale lui au fost transformările absolut extraordinare prin care a trecut de fiecare dată cînd a "intrat" într-un rol nou. De Niro a învăţat actorie la şcoala Metodei, via conservatorul "Stella Adler" şi tradiţia lui Stanislavski. La fel ca Brando, Clift sau Dean, care zicea că "pentru mine, actoria este cel mai logic mod de manifestare a nevrozelor, în marea noastră nevoie de a ne exprima." Adăugaţi la asta ideea că De Niro a preferat mereu "să abordeze fizic rolurile", şi aveţi deja o cheie de lectură pentru performanţele din Raging Bull, The Deer Hunter sau The Mission.
Ritualurile sale de pregătire înaintea unui rol au speriat şi-au încurcat o sumedenie de regizori şi producători, care "nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor." De pildă, înainte de Taxi Driver, Bob şi-a luat licenţă de taximetrist de la primăria din New York şi a condus cîteva săptămîni un yellow cab, "încercînd să descopere izolarea unui om înconjurat de lume, în zona cea mai rău famată a Manhattan-ului." Înainte de New York New York, a luat cursuri intensive de saxofon de la George Auld, pe care hărnicia actorului îl adusese în pragul unei crize de nervi. Înainte de Deer Hunter, a vrut chiar să se angajeze în oţelăria din orăşelul unde se petrecea acţiunea filmului, dar nu l-a lăsat direcţiunea. La Raging Bull, De Niro dispăruse cu totul în pielea boxerului Jake LaMotta, lucru care-a derutat-o chiar şi pe soţia lui LaMotta. Actorie sau imitaţie - şcolile de interpretare, presa şi criticii au început să-şi pună întrebări existenţiale. La care De Niro a avut un singur răspuns: "Nu pot să simulez că joc, şi poate că prima regulă este să simulezi. Eu vreau experienţa. Vreau să lucrez cu toate datele unui personaj." "De Niro... e o gaură neagră" (Newsweek) sau "De Niro: lunecos pînă în măduva oaselor" (USA Today) - ca în cîntecul lui Dylan, "I'm Not There", Bob nu e niciodată acolo.
