Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei

(Dilemateca, anul VIII, nr. 91, ianuarie 2014)

(apărut pentru prima oară sub titlul Immer mittendrin und ganz am Rande în Transcarpathica. Germanistisches Jahrbuch Rumänien 7-8, 2008-2009, editori: George Guţu, Thomas Schares, pp. 364-370)

Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene, printre care se numără Premiul Charles Veillon, decernat pentru Das Europäische Alphabet (Alfabetul European), o inedită colecţie de eseuri aranjate în ordine alfabetică – luînd la rînd, în mod simbolic, toate literele, pentru a reorganiza ori chiar pentru a reiniţializa discursul integrării – care abordează dintr-o perspectivă critică posibile concepte-cheie ale oricărei definiri a spaţiului european: naţiune, identitate, emigrare, graniţă, vecini, limbă maternă vs limbă universală, congres, euro etc. Scrie pentru publicaţii marcante din spaţiul de limbă germană, precum Süddeutsche Zeitung, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neue Zürcher Zeitung, Die Presse, Der Standard, Die Zeit; membru al Academiei Germane pentru Limbă şi Creaţie Literară (Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung); în august 2013, Karl-Markus Gauß a fost solicitat să susţină alocuţiunea de deschidere a Săptămânilor Muzicii Vechi de la Innsbruck. Intrucît autorul a fost ţintuit la pat în timpul festivităţii de deschidere, alocuţiunea sa a fost citită la castelul Ambras de către un actor, în prezenţa preşedintelui Austriei şi a altor invitaţi de seamă; a fost tradus în peste zece limbi. Volumul Europeni care se sting/Die sterbenden Europäer a apărut în 2006 la Editura Humanitas, în traducerea Larisei Cercel.

Se spune cum că v-aţi considera un gînditor autonom. E adevărat? Sau: Mai e încă adevărat?
Am afirmat odată, în cadrul unui interviu cu un om cunoscut pentru trecutul său de extremă stîngă, faptul că eu unul nu tînjesc după un post stabil şi nici nu mă amestec în toate aspectele vieţii publice, fiind de felul meu un "gînditor autonom". Asumasem în mod eronat cum că intervievatorul l-ar fi citit la viaţa lui pe Karl Marx, care, după cum se ştie, avea obiceiul să-şi spună aşa, pe de o parte cu multă ironie, dar pe de altă parte şi cu siguranţa de sine a omului cu educaţie universală al secolului al XIX-lea. Dar nu am spus-o pentru a-mi manifesta intenţia de a-i călca pe urme lui Marx.

V-aţi dedicat, în instanţa dumneavoastră creativă, ca să spunem aşa, menirii de scriitor (mai bine spuns activităţii de eseist care se angajează în scrierile sale). Aţi făcut astfel un pas hotărît înspre sfera publică. Se poate ca cineva să desfăşoare o activitate publică de acest tip sub premisele intuitive ale unei înclinaţii către sfera privată?
Un autor care îşi spune uneori - şi anume, cînd consideră el însuşi că e cazul să o facă - părerea şi cu privire la chestiuni publice nu exercită o activitate publică decît în sens metaforic, nefiind necesar ca el să dea socoteală nimănui: nici vreunui superior, nici vreunei mişcări. Nu trebuie să răspundă decît în faţa propriului supra-eu de scriitor. Acest lucru nu e în contradicţie cu ideea de gînditor autonom, care doar nu este constrîns la sfera privată, ci, din contră, pătrunde în sfera publică atunci cînd vrea el, nu din însărcinarea cuiva.

Un citat din Brecht sună astfel: "Vechiul spune: Eu sînt, aşa cum sînt, din veci. Noul spune: De nu eşti bun, să pleci!" Cum ar veni: Ce s-a dus s-a dus. Cît de supăraţi putem fi în zilele noastre pe generaţiile mai tinere, care nu mai vor să-şi aducă aminte de ceea ce a fost?
Nu trebuie să fim mai supăraţi pe generaţia tînără decît Brecht, care avea obiceiul să pună uneori cuţitul pe rană într-un fel ostentativ, de dandy. Noul îi spune vechiului în fiecare zi, de mii şi mii de ori: Du-te, nu eşti bun de nimic - dar asta nu se întîmplă într-un mod atît de progresist şi umanist după cum au crezut-o probabil unii optimişti ai progresului.

Să existe oare vreun Vechi Alfabet European, căruia dvs. îi puneţi în faţă Alfabetul dvs. cel nou? Şi dacă ar fi ca un alfabet să aibă un centru: oare unde o fi de găsit?
La această întrebare, care mi se pare cea mai isteaţă şi plină de miez, îmi vine cel mai greu să răspund, întrucît răspunsul ar fi în orice caz mai puţin original decît întrebarea.

Preocuparea intensivă cu tema "Mijlocul Europei" constituie un fel de căutare supraregională a graalului? E uşor să te rătăceşti cînd te prinzi în ea?
Mulţi dintre cei care s-au prins în această căutare s-au rătăcit. Din mijlocul Europei, care e o groapă, ţîşnesc la iveală osemintele gălbejite ale celor căzuţi. Unii dintre ei au fost nişte adevăraţi aventurieri ai spiritului, alţii, pur şi simplu, s-au hazardat ori erau iscoade în căutare de cîştig. Despre mijlocul Europei, s-au spus deja atîtea lucruri deştepte şi prosteşti, încît e potrivită afirmarea cum că, de fapt, nici nu există.

Cum v-ar plăcea cel mai mult să fie servit Alfabetul dvs.: cu articol hotărît, cu articol nehotărît sau pur şi simplu fără articol?
Fiecare variantă îmi place atît de mult, încît veghez cu stricteţe ca în fiecare ediţie a cărţii - fie că e vorba de o ediţie cartonată, fie că e vorba de o ediţie de buzunar ori de traduceri - să fie aleasă, pe cît posibil, întotdeauna o alta. La prima ediţie am reuşit să reunesc toate trei variantele, pe copertă, pe pagina de gardă şi pe clapetă. În zilele cînd sînt cuprins de vanitate, ceea ce nu se întîmplă chiar atît de rar cum s-ar zice, îmi doresc varianta nearticulată. Cînd e cîte o zi mai apăsătoare, îmi doresc titlul sub formă de propunere modestă, cu articol nehotărît. În restul zilelor, prefer articolul hotărît.

Alfabetul dvs. european serveşte la alfabetizarea oamenilor medii, sau vă adresaţi în primul rînd elitei? Ce anume le-aţi replica factorilor de decizie şi multiplicatorilor care sfătuiesc lumea să se ferească de cartea dvs.?
Nici, nici. Pentru că astăzi media poate fi foarte elitară, de pildă, în domeniul financiar, iar elita poate fi foarte mediocră, de pildă, în domeniul cultural. Elita economică nu mai citeşte cărţi, citeşte numai cotaţiile de la bursă, iar media cultuală nici nu mai poate să citească. Să îndemne cineva lumea să se ferească de cartea mea, aşa ceva nu mi s-a întîmplat încă. Cine îndeamnă lumea să se ferească de carţi oricum nu citeşte cărţi, aşa că nu cunoaşte nimic din ceea ce am scris eu.

Vă place să recurgeţi la verbe şi adverbe modale, pentru a marca nuanţele. Uneori, aproape că s-ar părea că ceea ce vă interesează este mai degrabă o judecată estetică decît o polemică a contingentului, cu finalitate imediată. Să fie oare aşa?
O polemică, aşa cum o văd eu, nu este oricum cu adevărat o polemică, decît atunci cînd nu vrea să conducă nemijlocit la o finalitate. Dacă e să aleg între jocul estetic, important pentru mine, şi polemica subordonată unui scop, mă voi hotărî pentru jocul estetic, avînd în mod subsidiar scopul deloc neplăcut de a face posibilă o polemică ce altminteri nu s-ar putea isca.

După ce v-aţi publicat cartea despre europenii care se sting, minorităţile de care v-aţi ocupat în ea şi care se situează la marginea discursului european au devenit dintr-odată ţinta zarvei jurnalistice, fiind plasate în centrul atenţiei publice. În ce măsură sînt ameninţate scrierile dvs., care au, de cele mai multe ori, o orientare neconvenţională şi o intenţionalitate critică, de canonizarea reprezentată de acest schimb correct, din punct de vedere politic, dintre periferie şi centru, care idealizează situaţia în mod retroactiv, cum ar veni?
Pericolul nu e prea mare, actualitatea mediatică disipîndu-se rapid. Minorităţile pe care le-am evocat alaltăieri au făcut ieri subiectul discuţiei, timp de zece minute, iar atăzi sînt deja de mult căzute în uitare. Schimburile dintre periferie şi centru nu mai au loc astăzi printr-o idealizare retroactivă, ci se desfăşoară zi de zi, fără nici un fel de romantism, ca o mişcare de afaceri, ca o mişcare a capitalului care incorporează marginile, ca o migrare a forţei de muncă în cadrul căreia oamenii sînt atraşi şi absorbiţi de la periferie la centru.

Şi în calitate de editor al revistei Literatur und Kritik v-aţi ocupat mult de marginile Europei. Ajută acest demers al dvs. la ieşirea percepţiei europene a istoriei din irealitatea factuală?
Ar fi frumos. Mi se pare foarte potrivită expresia aceasta, irealitate factuală. Ar trebui să scrieţi propriul dvs. Alfabet, un alfabet al prezentului. Realitatea factuală ar trebui să fie unul dintre termenii abordaţi.

S-ar putea spune că nu există nici un eveniment în Europa dvs. faţă de care să nu luaţi imediat - mai mult sau mai puţin tolerant - o poziţie. Cît de departe vede cineva care stă de strajă în strada Ernest Thun (acolo se află sediul revistei Literatur und Kritik)? Oferă biroul dvs., cu un aer oarecare, un unghi special asupra actualităţii?
În indignarea mea rece ca gheaţa mă pot bizui pe intelectul meu încins. Astfel mă aflu mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei.

De ce fel de însuşiri are nevoie o uniune care nu vrea să fie viabilă numai din punct de vedere economic? De ce însuşiri nu are nevoie?
Are nevoie, în primul rînd, de oameni care să înţeleagă că nu trebuie să lase pe nimeni să le ia Europa, că ei înşişi sînt cei care poartă responsabilitatea propriei istorii, aşadar şi pentru ceea ce se va alege de Uniune. De aceea, nu avem nevoie de sentimentul - cu totul de înţeles dealtfel - de neputinţă, pe care îl nutresc cei mai mulţi dintre noi, acest sentiment că faptele s-ar petrece fără ca noi să ne implicăm şi că nu am avea nici o posibilitate să influenţăm cursul lucrurilor. Felul în care decurge globalizarea nu are de-a face atît cu legităţile ei imanente, ci depinde mai mult de felul în care vrem să structurăm această globalizare.

Se întîmplă uneori ca dvs., un scriitor austriac, să nu aveţi nimic de spus?
Majoritatea scriitorilor austrieci de ambe sexe au întotdeauna ceva de spus, fie şi numai că strigă în gura mare cum că, de data aceasta, chiar că nu au nimic de spus. Eu, în schimb, sînt, după cum ştiţi, unul căruia îi cam place să-şi depene tăcerile.

interviu realizat şi tradus din limba germană de Vasile V. POENARU