Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)

Ce au amînat sau ce ar amîna să facă în viaţă scriitorii este genul de întrebare ce pare să pună literatura între paranteze. Dar, oare, aşa să fie!? Zece scriitori din generaţii diferite şi-au luat inima în dinţi şi ne-au trimis mărturisirile lor despre lucrurile amînate sau neîmplinite din propria viaţă.

Gabriela ADAMEŞTEANU Să scriu la prima tinereţe. Să divorţez. Să scriu romanele, nuvelele începute înainte de '89. Să citesc/răspund articolelor jignitoare/nedrepte din presă. Să deschid plicul în care o colegă a notat ce s-a spus despre mine la o şedinţă crucială, la care am absentat. Să citesc romane care mă interesează, dar pentru care n-am mai găsit timp. Să citesc cronicile negative despre cărţile mele. Să locuiesc săptămîni, luni de zile în afara Bucureştiului - în provincie, la ţară. Să mă întîlnesc mai des cu rude şi prieteni apropiaţi care, între timp, au murit.

Dumitru CRUDU Am amînat să le dau la moacă tipilor care mi-au pierdut manuscrisele de proză şi poezie cu care m-am întors din Tbilisi. Fiind "un jidov rătăcitor", mi-am lăsat geamantanele cu manuscrisele mele georgiene la doi prieteni, de la care nu le-am mai putut recupera niciodată. Pentru că, pur şi simplu, aceştia au dispărut în ceaţa tranziţiei - vorba unui alt amic -, precum au dispărut şi toate certitudinile mele că le voi mai găsi vreodată. Ştiu că nu o să mai dau niciodată de urmă povestirilor şi nuvelelor mele scrise în Tbilisi. Am mai amînat să-i dau la moacă şi tipului care, peste ani, la fel, a dispărut în negura depărtărilor cu prima versiune a romanului meu Un american la Chişinău. Am mai amînat să iau legătura cu Silvia, soţia unui foarte bun prieten de-al meu, decedat în Spania, unde a mers să-şi facă un viitor mai bun. Am mai amînat să mă apuc de un roman pe care, de cîţiva ani, visez să-l scriu. Am mai amînat să vorbesc despre perioada mea de la Europa Liberă. Şi tot amîn să merg la Flutura.

Andrei DÓSA Am tot amînat să-i zic unei fete că o plac. Odată, am urmărit-o de la facultate pînă în staţia de autobuz. Am urcat în autobuz, am coborît, am făcut un ocol în jurul lui, am trecut pe trotuarul de pe cealaltă parte a drumului, am revenit lîngă autobuz. Atunci uşile s-au închis şi a plecat. Ne-am mai întîlnit pe la seminarii, dar, în timp, orarele noastre nu s-au mai intersectat. N-am mai simţit însă niciodată cu aceeaşi intensitate apropierea ei, ca în acea zi ploioasă în care am urmărit-o, cu gîndul să-i spun că mă atrage. Ne-am mai salutat o vreme, apoi nu ne-am mai văzut. Alte amînări n-au fost deloc spectaculoase. Am trăit cei patru ani de liceu fără să-mi bat capul prea mult cu viitorul meu. Apoi alţi patru ani m-am lăsat dus de val spre o licenţă şi o specializare pe care nu mi le doream neapărat, dar nici nu ştiam ce alte opţiuni aş putea avea. Am rămas de acolo cu frigul şi plictiseala din sălile de curs, cu cîteva petreceri cu colegii, colegele şi prietenii lor dubioşi din poliţie sau prefectură, şi cîteva noţiuni de economie şi marketing. Cu alte cuvinte, am amînat, mai mult sau mai puţin conştient, s-o apuc cu adevărat pe calea literaturii. Am fost comod şi nesigur. Mi-am dat seama, după nici un an de facultate, că nu vreau să fac asta, dar n-am plecat. Îmi plăcea literatura, începusem să scriu, dar mi-am zis că nu e suficient. Dacă voi ajunge vreodată să scriu bine, voi pleca. Dar nu m-am zbătut prea tare să evoluez. Citeam fără metodă tot ce-aveam în casă, vara luam cartea cu mine şi mă duceam pe deal, mă trînteam în iarbă şi citeam. Nu mă gîndeam la tehnica narativă, nu mă gîndeam la stil. Citeam şi ascultam ţîrîitul greierilor. Cîteodată mai scriam. Dar nu îmi exersam vederea, nu îmi căutam modele ori maeştri. Visam cu ochii deschişi în faţa unei uşi întredeschise, cîteodată mai trăgeam cu ochiul şi-mi spuneam că e suficient. Din fericire, lucrurile s-au accelerat, au decurs cumva de la sine. Mă consider un om norocos. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost mai radical, un om care-şi ia, la 19-20 de ani, viaţa în mîini.

Ştefan MANASIA Dintotdeauna (Taur cu ascendent în Taur) amîn. Ezit arghezian, ca să regret faulknerian. Lovesc rareori, imparabil & ireparabil. Supurez remuşcări şi melancolie. Văd rugina acoperişului de tablă, partea mucegăită şi rece a fructului căzut în iarbă. Malul, ca surpare lentă, insesizabilă, extraumană, grandioasă. Ador malurile. Amîn să plătesc taxele. Impozitele. Să cumpăr ciorapi. Ţigări. Să beau vinul cel bun primit în dar. Să beau vinul cel rău primit în dar. Să fac vizite din politeţe şi penitenţe. Să cumpăr romanul pe care îl citeşte toată lumea. Să tund plantele din acvariu (sînt invazive, OK, îşi fură una alteia lumina, iată-mă incapabil să le decimez, totuşi, să optez). Am amînat să mă împac cu omul care mă dezamăgise (fiindcă se prostituase atîta), ne-am întîlnit la pisoar şi nu ne-am vorbit, văzîndu-ne, în tăcere, de vîrful sexurilor noastre şi de susurul jetului, pînă cînd el - spălîndu-se pe mîini - a ieşit pe uşa toaletei ca să se îndrepte, molie-n crepuscul, deşirat şi afazic, direct spre cimitir. Am amînat să fac gesturi mărunte care ar fi salvat (pentru cîteva luni, pentru cîţiva ani) vieţile unor fiinţe mărunte şi - în epoca asta digitală, practically indefinitely - muzica şi ceva din pregnanţa acelor vieţi. Tot las pe mîine să îmbrăţişez o doctrină, tălpile unui guru, vreun crez politic (altul decît acela exprimat obscen de simplu în manifestul ernestosábatian numit Înainte de tăcere). Cine amînă, de fapt, nu crede în puterea realităţii. Nu o acceptă. O refuză copilăreşte, asemenea Băiatului-Stridie. Îi cunoaşte & recunoaşte cîntecul de sirenă. Parez. Temporizez şi visez. Ca în poemul scris prin 2002 şi care începe aşa: "am vrut să iau sacoşa, să ies în înserarea / calină, dar ceva m-a oprit, o altă / sacoşă, de pe calorifer, cu mirarea / jucată, mă chema s-o-nşelăm pe cealaltă. // vine o clipă în viaţă, de glorie?, nicidecum / cînd ezităm între două obiecte două femei / sau între două stări, ca acum / cînd ciuperca mi-a injectat sporii ei // în crevasele dintre celule, sub pădurea de / acarieni..." Clipa aia mai întîi am ezitat, apoi am amînat să o pierd, păstrînd-o pînă azi, portocalie, neclară, inimă rănită, în limburile înflorite şi putrede, îmbobocite şi fărîmicioase ale unei memorii peste care plîng încontinuu excavatoarele.

Marin MĂLAICU-HONDRARI Am amînat destul de multe în viaţă, dar cel mai des şi mai mult mi-am amînat somnul. De nenumărate ori am umblat sau am stat nedormit, zicînd că pentru somn o să am timp, sau, mai morbid, amintindu-mi de spusele mamei: "M-oi sătura de somn în groapă." Nu cred să fi amînat ceva care să-i afecteze foarte tare pe ceilalţi, poate doar faptul că am tot amînat să am un copil, şi atît am tot amînat, pînă m-am obişnuit fără şi e tare bine aşa. Am amînat să plec în Spania şi-am amînat să mă întorc din Spania. Şi iarăşi, destul de des, amîn să mă ridic noaptea din pat ca să-mi notez frazele impecabile care numai şi numai atunci îmi roiesc în cap, iar dimineaţa nu mi le mai amintesc nici în ruptul capului. Frecvent, amîn să-mi cumpăr haine noi. Aproape că intru în panică atunci cînd vine vorba să-mi cumpăr o pereche de blugi, sau o bluză, ori papuci noi. Dar poate că cele mai înţelepte amînări au fost acelea cînd am amînat să mă culc cu cîteva femei. Iar alteori, alţii au amînat, în favoarea mea, plecarea unor trenuri.

Anatol MORARU Întrebarea, aparent accesibilă, e, în fapt, una deosebit de complexă şi dificilă, care necesită neapărat, în cazul unor răspunsuri profunde, şi frecventarea domeniilor existenţialiste şi metafizice, nu doar implicarea propriei biografii. După mine, doar personalităţile puternice sînt capabile să ia decizii magistrale atît în ceea ce priveşte construcţia propriului CV, cît şi a istoriei ţărilor de origine sau a continentului natal. Asemenea exemplare, însă, sînt tot mai rare. Unele voci analitice explică, de exemplu, prudenţa Uniunii Europene faţă de încălcarea drepturilor omului în Belarus sau Rusia, prin faptul că, actualmente, nu există în spaţiul politic european figuri de talia lui Sir Winston Churchill sau Charles de Gaulle. Cît priveşte oamenii comuni, aceştia nu posedă, în opinia mea, înzestrarea de a desena cu precizie hărţi ale destinului (nu mă refer la carieriştii înflăcăraţi), pentru că, de regulă, îmbrăţişăm relativ tîrziu, după 40 de ani, ideea că aceasta este singura noastră viaţă. Sînt un personaj care a trăit 33 de ani sub comunism, adică în stagnare temeinică, şi am fost dezvăţat cu metodă să gîndesc global, să manifest iniţiativă. Poate şi de aceea, în următorii, iată, 22 de ani de interminabilă tranziţie spre capitalism, într-o vreme cu multiple fracturi sociale, economice, politice, morale etc., nu am avut temeritatea şi energia de a mă impune dimensional. Totodată, nu ştiu dacă, atunci cînd am amînat realizarea unor obiective de importanţă pentru biografia mea, pentru ceea ce aş fi putut deveni cu adevărat, am făcut-o presat de circumstanţe "nefavorabile" sau a fost şi este de vină ereditatea, pe care nu am cum să n-o invoc. Părinţii mei, care au cunoscut, copii fiind, războiul, foametea, colectivizarea şi alte acte "teroriste ale istoriei ingrate", mi-au cultivat o prudenţă, şi recunosc, chiar un defetism faţă de istorie. Nu cred că, privind în retrovizorul timpului, ar fi relevant pentru alţii să fac arheologie în site-ul "aflării mele în lumină". Fireşte că aş putea lista, la indicativ, perfectul compus, realizări, împliniri, fericiri, iubiri, dezamăgiri, despărţiri, acte caritabile, speranţe pe care le-am tot amînat, pînă cînd - unele - au devenit, din păcate, deja "misiuni imposibile". Le gîndesc acum doar ca pe o factologie destinată unui eventual şi trist roman autobiografic. În altă ordine de idei, mă pot consola că "au mai păţit-o şi mulţi (milioane, miliarde) alţii" şi, pînă la urmă, nu sînt, oare, amînările şi ratările mirodenii ale vieţii? Nu mi se pare foarte productiv exerciţiul nici cînd scrutez viitorul, şi asta nu doar pentru că trăim într-o lume complicată şi imprevizibilă. Totuşi, ca să respect regula jocului: aş vrea, şi nu sînt deloc original, să amîn, pentru cît mai mult timp posibil, plecarea Dincolo, or, mai am cîteva lucruri importante de făcut Aici. Fiinţial însă, aş vrea să trăiesc vîrsta cînd te împaci senin cu ideea morţii, adică să cunosc ce simţea bunica mea Olga la 94 de ani. Iluzia este cel mai dulce drog, şi nu o poţi amîna.

Cezar PAUL-BĂDESCU Într-o vreme, acum mulţi ani, am amînat să închei socotelile cu viaţa; acum amîn să trăiesc. Pe o scală descendentă a gravităţii, am amînat mult prea mult, la un moment dat, să ies dintr-o căsnicie toxică sau să plec de la un loc de muncă inuman. Şi exemplele pot continua, pînă la cele minore, fără vreo importanţă. Interesant e că, dacă în cazul amînărilor neimportante, vinovate sînt, de cele mai multe ori, inerţia şi lenea, lucrurile esenţiale te plasează în situaţii de tip catch-22. Sînt cu adevărat fără ieşire sau doar în mintea ta - dar eventualul statut iluzoriu nu le scade deloc din forţă. Cu cît amîni să iei o decizie, să tai nodul gordian, cu atît te încurci mai mult în ghemul de fire, care se lipesc de tine ca pînza de păianjen. De pe margine, poate părea uşor, pentru tine însă e imposibil să mai ieşi. De ce oare amînă să plece musca prinsă-n pînză? Că nu e nimic mai simplu decît să rupi firele ălea!... Privind înapoi, îmi dau seama că nodul gordian a fost tăiat mereu de către cineva din afară, eu n-am fost niciodată în stare. Nu sînt nici acum în stare s-o fac şi nu pot decît să asist cum sînt exploatat, abuzat, devorat. Şi ştiu că rezolvările de tipul Deus ex machina nici măcar în literatură nu mai sînt valabile.

Andrei POGORILOWSKI Aveam vreo 16 ani, cînd l-am vizitat pentru prima dată pe profesorul Anatol Vieru. De la întîlnirea aceea am plecat cu sentimente amestecate, dar am ţinut minte, nu ştiu de ce, ideea că e mai bine să nu mă grăbesc. "Cel mai bine au reuşit compozitorii care s-au căutat îndelung şi au debutat tîrziu", îmi spusese profesorul. Poate se gîndea la Ludovic Feldman, dar nu pot fi sigur. Cert este că recomandarea mi-a rămas fixată în minte atunci cînd, peste zece ani, am hotărît să scriu o carte de teorie muzicală "care nu poate da greş". Aveam să citesc "tot" ce ar fi fost necesar, în următorii cinci ani, şi să o scriu într-al şaselea. După cinci ani, contemplam (tocmai am măsurat din nou) 13 centimetri de foi A4 cu studii de muzicologie cognitivă trase la imprimantă şi necitite, şi îmi drămuiam banii să cumpăr următoarele cărţi şi articole nepiratabile. Iată cum un domeniu, despre existenţa căruia nici nu aveam habar, cu numai cîţiva ani mai înainte - acum nu se mai sfîrşea. După încă cinci ani, renunţam la cel de-al doilea unghi de atac al cărţii şi contemplam abandonul, citind din ce în ce mai blazat studiile care se tot încăpăţînau să apără. Au mai trecut cîţiva ani şi am păţit ceea ce cred că păţesc mulţi oameni care cunosc bine un domeniu al cunoaşterii ce nu le foloseşte, de prea mult timp, la nimic: m-am detaşat total! Numai aşa, după aproape 15 ani, am reuşit să distilez oceanul de informaţii adunate şi să scriu o carte întrutotul neplănuit care, iată, de aproape doi ani, se vinde în fiecare zi în lumea muzicală academică: The music of the Temporalists. Aşa că sfatul meu ar fi: NU FACEŢI CA MINE! Veţi plăti cu o grămadă de ani jalnici un mic succes de conjunctură.

Ana Maria SANDU Am amînat să scriu nişte texte la care m-am tot gîndit, să mă întorc la Istanbul (deşi mi-am promis că o s-o fac din ziua în care am plecat de acolo), să-mi iau carnet de conducere (acum încerc să recuperez), să-mi decupez timpul în aşa fel încît să am o bucată mai generoasă pentru plăcerile mele (încă mai sper şi fac eforturi), să învăţ să spun "nu" (sîcîiala provocată de un "da", fie el zis şi cu o jumătate de gură, mă scoate din minţi pe urmă), să mă gîndesc că viaţa e scurtă, să mă instalez mai confortabil în această vîrstă, să mă consider norocoasă, să împart lucrurile pe căprării - importante şi mizilicuri -, să tranşez situaţiile tensionate, să fac pace cu mine, să sun nişte oameni dragi şi să le spun simplu că mi-e dor de ei, să-mi recunosc slăbiciunile.

V. LEAC Senzaţia de abandonat într-o sală de aşteptare e una permanentă şi uşor confuză, conştientă, te simţi la adăpost, ai senzaţia că deţii controlul cînd le vezi aşa înşirate, în faţă, toate acţiunile în poziţia pe loc repaus. Eşti conştient că poţi să revii asupra lor oricînd, n-au decît să aştepte, tu continui să te plimbi prin cameră în pijama, cu o cafea în mînă, anulînd vocile iniţiativei. Cineva îmi spune: "Stai, mai aşteaptă, nu-i încă momentul..." Sînt conştient că momentul nu va veni niciodată, dar, totuşi, dacă vine... Dacă vine, sînt pregătit, sînt aici, în sala de aşteptare. Acum cîţiva ani, locuiam într-un bloc la etajul 6, stăteam sprijinit pe pervazul geamului din bucătărie, fumam şi mă uitam la teii plantaţi pe aleea din faţa blocului şi mă gîndeam că, dacă acum aş sări pe geam în creanga aia de colo, creanga s-ar încovoia pînă la creanga aia mai groasă, de care m-aş prinde şi care m-ar aduce la sol în stare perfectă. Eram - şi sînt încă - ferm convins că nu mi se poarte întîmpla absolut nimic, că totul pare atît de firesc, încît n-are nici un rost să încerc astfel de banalităţi. O pot face oricînd - îmi spuneam făcînd apel la punctualitatea exagerată care m-a pus, de multe ori, în ipostaze ridicole. E vorba de o punctualitate din necesitate, punctualitatea celui slab, punctualitatea tipului lipsit de decizii. Nu cred în destin, cred în ambiţie şi insistenţă, mai ales în ambiţie, care e direct legată de destin; şi, cum nu sînt în zona activismului relaţional, care îmi provoacă oareşcare greţuri, stau şi aştept ca pisica să înceteze din mieunat. Această poziţie de aşteptare îţi dă cumva, aşa, o stare de superioritate, o plăcută amăgire, de care eşti conştient, care te face să crezi că eşti uşor deasupra lumii. E un vehicul în care te simţi cît se poate de bine. Totul pare a fi în regulă, atîta timp cît eşti conştient, dar chiar sînt conştient, pot fi sigur de asta? Amîn. E bine şi e nasol. Păcătos verb.

anchetă realizată de Marius Chivu