Scandal, skándalon

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 88, septembrie 2013)

Omul iese din peşteră dimineaţa. Vede cum un mamut îl privea atent. Fuge înapoi şi-i spune femeii: azi tu vînezi şi eu culeg. Dă-mi bîta, i-a spus femeia. A luat-o şi i-a tras una zdravănă bărbatului. S-a făcut noapte. Omul a ieşit încetişor din peşteră. S-a pus să sape o groapă. De departe, poate, mamutul îl privea curios, dar nu l-a atacat, noapte fiind. Şi aşa, noapte de noapte, a săpat omul nostru ditamai groapa. A rupt crengi subţiri, a acoperit groapa cu ele şi a aruncat sumedenie de frunze pe deasupra. În dimineaţa în care a fost gata, a ieşit la gura peşterii agitîndu-şi bîta obscen. Înfuriat, mamutul a şarjat, dar cînd să-l strivească pe om, a căzut în groapă. Zile şi nopţi omul l-a privit din gura peşterii cum se zbătea să iasă, cum mugea din ce în ce mai lipsit de vlagă, cum se lungea în groapă, cum murea. Omul şi-a chemat femeia şi a pus-o să-l hăcuiască. S-au îmblănit, şi-au făcut arme din oasele lui şi au mîncat din el pînă nu au mai putut. Au plecat către alte scandaluri. Peşterile au doar cîte un mamut.

* * *

Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa.
Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; cîrligul de pescuit, nu rîma; nu statuia, ci piedestalul; le quatre de chiffre, care are trei laturi cărora li se adaugă victima pentru a forma un romb invizibil. Scandalul e Grund-ul înşelăciunii, e victorie menită, reducere a hazardului; şi artă marţială parţială.
Skándalon apare în Septuagintă şi, în mai multe locuri, în Noul Testament. În colecţia numită Biblie Evreiască, ori Vechi Testament, după gust, termenul apare, proeminent, o dată, în psalmul 118.165, tradus de Sf. Ieronim în Vulgata ca "pax multa diligentibus legem tuam et non est illis scandalum". Septuaginta ne dă skándalon, nefolosit, se pare, în greaca clasică, din care provine latinescul scandalum. În traducerea - remarcabilă - a lui Valeriu Anania: "Pace multă au cei ce iubesc legea Ta / şi cărora nu le e piatră de poticnire". Asumată, Legea însumează piedicile anulate.
Această "piatră de poticnire" dă, în franceză, pierre d'achoppement ori rocher de scandale, scandale sau chute; în spaniolă, tropiezo, ofensa sau escándalo; iar în engleză, movable stick ori trigger of a trap, trap stick, snare ori stumbling block, căci nicăieri metonimia nu se împiedică de sine. Christ "e un scandal pentru evrei şi o nebunie pentru grecii păgîni", scrie Sf. Pavel (1 Corinteni 1.23). Scandal pentru că face mesianismul ebraic să se împiedice de venirea Mîntuitorului; nebunie pentru că anihilează stilul elinilor. În Evanghelia lui Luca (1.17), Christ mărturiseşte că "scandalul e inevitabil; dar vai de cei prin care acesta vine în lume". El însuşi, Iuda nu mai puţin, încarnează sacrificiul "scandalagiului". Acolo unde cezaricul Farfuridi clamează "iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători", logica afectivă e aceeaşi; nu şi caracterul sacrificial. Ajuns la putere însă, Mîntuitorul pe cale de a reveni nu va mai tolera alte scandaluri: "Fiul Omului îşi va trimite îngerii care vor smulge din împărăţia sa toate pietrele de poticnire şi pe cei nedrepţi" (Matei 13.41). Ca orice entitate monoteistă, Dumnezeul creştin nu acceptă opoziţie, deşi - şi deoarece - el însuşi a apărut în mod scandalos. Teoria lui René Girard - conform căreia substantivul skándalon şi verbul skandalizein, care desemnează rivalitatea mimetică şi consecinţele sale, nu se aplică propriu-zis Christ-ului iubitor - este ideologic înclinată. Christ este la fel de gelos ca Yahweh cînd vine vorba de scandaluri care i-ar submina dominaţia. De aceea, skándalon-ul creştin e tradus aici ca "scandal", căci acum e vechi ce era nou atunci şi încă nu o fiară.

* * *

În invariabila "Scrisoare III", Eminescu îl pune pe Baiazid să-l ia gura pe dinainte - "Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot / ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?" - , într-un vers dublu ale cărui ciudăţenii trec trecute cu vederea-n aşteptarea bătăliei. Poemul se accelerează, hiperbatonul, şchiop de oriunde l-ai privi - o mică ironie, poate, la adresa românei imperfect strunite de către Baiazid -, e însuşi scandalul, diavolul şchiop şi umbra limbii. Lumea deschisă acţiunii turcului e împiedicată de scandalul de la Rovine. Figura christică a lui Mircea ar vrea-o purtată orice cavaler: căci Mircea poartă chipul Tatălui şi-al Fiului şi-al Regelui Lear. Mono-naţionalismul face din bătălia montată în vers cvasiperfect un episod scurt, cu frisoane mici de sprijin. La Rovine sînt înfrînţi Baiazid şi surpriza. Carnavalul e instrumentul fondator al formării naţiei-model; iar naţia, rămasă-n scandal, învîrte axa lumii de 2050 de ani. Întorsăturile hiperbatice ale versurilor - "cioturile şchioape" - anunţă deja rezultatul bătăliei. Cititorul, burghez de suşă, e chemat să i se alăture corului triumfal al fantasmaticului neam. Scandalul de la Rovine instituie naţia română, nu cel de la Prundu Stănileşti de pe Prut, unde Vodă Cantemir ar fi scăpat de sabia turcului ascuns sub fustele ţarinei, într-o scenă dubioasă reluată cu variaţiuni de Schlöndorf la începutul Tobei de tinichea.
Variantele de secol XVII ale ciotului eminescian, venite-n sus din grecescul skándalon, sînt "scándal" şi "scándelă". Accentul, veţi fi observat, le cade pe silaba dintîi. Peste abis, termenii francezi scandale, scandaliser şi scandaleux au curs din Sena-n Dunăre ca să ne căptuşească bine cu "scandal", "a scandaliza" şi "scandalos". "Scandalagiul", însă, e mlădiţă autohtonă altoită c-un sufix turcind, potrivit accentului francez care cade ca o ghilotină pe ultima silabă. A face scandal e a face caterincă, a face ca toţi dracii, a face gît, a face urît, a vocifera. A ieşi cu scandal ori cu şucăr mare e a se ajunge la un conflict violent. Ceva poate ieşi cu scandal; nimic însă nu intră cu scandal, căci româna nu acceptă mişcarea centripetă ori implozivă a scandalului. Astfel, a-i face cuiva scandal, a mustra temeinic, aspru şi cu tonul ridicat e, de asemenea, un act mai mult exploziv decît expresiv, prin care, adjudecîndu-şi dreptul de judecare, cel ce te judecă îşi pune, poate,-o mînă-n brîu, în timp ce indexul celeilalte arată spre tine indicativ, imperativ, metronomic, răsunător. Decît să ţi se facă scandal, mai bine să-l faci tu primul: fie intrînd în dispute oboricole cu alţii, asurzind, pe răcnet ce trece, dialogul; fie făcîndu-le scandal altora, ca juzii practici şi hipotactici, ca ventrilocii legii vechi.
Scandalul e zarva, e vîlva-mpinsă-n lume de-o faptă ruşinoasă; e, de-asemenea, indignarea provocată de o atare faptă. Purificat de ruşine, scandalul rămîne a fi zgomot mare, gălăgie, tărăboi, bal, balamuc, cancan, caterincă, halima, panaramă ori doar show. E zgomotul ce acoperă ruşinea, vinovăţia şi diferenţa dintre ele. El joacă rolul unui principiu dinamic; mai bine zis, al unui scuturător, zgîlţîitor, ameţitor şi neamabil, imuabil mutant hazard ajuns să fie principiu. O face în acest spaţiu interior fracturat de hermeneuticele corupte, unde legea e o sugestie a cărei respectare ar constitui - Ralea jacta est - singura revoluţie imaginabilă. Maxima oralia ori uniunea scandalurilor într-un dubios cor, imens, asurzitor, pitic, înspămîntător - dar şi exasperant -, creează un spaţiu centripet şi exclusiv: o Românie postmodernă al cărei viitor de aur e Evul Mediu, care e mai totul pentru sine şi mai nimic pentru alţii.
Abandon al discreţiei, scandalul e intruziune publică a ceea ce e privat. Prin asta, este opusul corectitudinii politice, prin care privatul e forţat să devină transparent impoziţiilor publice. Sistemele de atac şi rezistenţă din care provin cele două sînt diferite - Biserica răsăriteană îşi organizează lumea prin şantajul sentimentului de ruşinare; cele occidentale - prin şantajul sentimentului de vinovăţie. Ambele tipuri de şantaj sînt sublimate prin sistematizare ideologică şi practică ce supun mulţimile prin internalizarea unui dublu standard moral internalizat, în mod ideal, la nivelul fiecărui individ. Diversele feluri de dublu standard monoteist (creştin ortodox, catolic, protestant, mozaic ori islamic) se reduc la relaţiile crispate dintre o moralitate sacră şi una profană, unde supunerea secularului la religios are aerul unei retorici a supunerii fondului la formă (ori a asemănării la chip), iar supunerea eclesiastică la impunerile seculare (ale Cezarilor) mai bine s-ar numi popincurism. Norocosul zeu Tekhnos al contemporaneităţii complică, momentan, aceste dualităţi, dîndu-le adesea aparenţe ternare. Acestea sînt însă doar aparenţe care, speriate că ar putea dispărea în propria umbră, stau toate ciorchine.
Religios sau secular, scandalul aparţine unei logici binare care, ca întotdeauna, sprijină şi maschează un monoteism sau altul. După cum putem vedea, scandalul porneşte de la eleaţii nemişcatei fiinţe şi ai spaţiului infinit divizibil, în care divizibilitatea împiedică mişcarea, în care jumătatea e reală, iar întregul - o ficţiune. Jumătatea drumului săgeţii către ţintă e scandal sadea. Acesta curge-n cascadă în timp pînă la Platon, Aristotel, autorii neotestamentari, Augustin, Toma de Aquino; şi pînă la Hegel (unde doar sclavii se împleticesc în frica de moarte şi unde viclenia perversă a raţiunii (List - Lust? - der Vernunft) îi ţine pe oameni cu un bun pas de deux în spate); pînă la Vetele, Ziţele şi Miţele, pînă la falsul Anghelache şi la adevăraţii Mitici ai lui 'nea Iancu, la naţia lui Eminescu, la oborul mediatic, politic, inelastic şi eclesiastic al Româniilor de azi şi de cam dintotdeauna.
Binaritatea (abstracţie, deci cursă) a scandalului e premeditată şi instrumentală. Ea creează oameni de paie: scandalul inducţiei faţă de divinitatea mereu reinstaurată a deducţiei; al antitezei faţă de deja sintetica teză; al Evei faţă de Adam şi-ai lui. Monoteismul reduce modelul ternar al skándalon-ului - inclusiv al ricoşeurilor propriei Trinităţi - oriunde vrea să poată. De pildă, în şlefuirea triadei păgîne eros-philia-agape întru eros-agape/amor-caritas. Tertium non datur. Piedica aceasta e surpriza devenită absolută, deci absolutism, scandal dogmatic; pariul pascalian e scandalos; scandalul e mimetic (o dispută în care vrem şi obiectul dorinţei celuilalt, şi dorinţa celuilalt); scandalu-i ce-i scandal celuilalt; Petru e scandalizat, scandalizat e neamul, astfel aşezat în umbra satanei. Sfîntă indignare, nu ne părăsi pe noi! Scandal e conceptul: conceptul strînge la sine; adesea trebuie să atragă, împiedicînd cursul lumii şi al rîurilor. Istoria lumii e făcută din scandaluri, dincoace şi dincolo de dealuri, ca la Waterloo. Scandalul e cel al raţiunii, magnetic, berb, impunător, figură a triumfului, dialect al triumfului dialecticii. Scandalul e povestea pe care cel puternic o spune: despre cum a ajuns la putere; despre cum jocul nu mai există, decît ca proteză tîrzie; ca freză. Scandalul e plasa de fluturi, e ambuscada, boicotul, deja întîmplate, nu ciudate, ci victorioase. Scandalul e natural pentru machos: scopul meu e să-mi scuz mijloacele; scopul e scandalul mijloacelor; telosul - al alergării înfometate.
E lumea noastră scandaloasă, aşadar. În ea mişcarea îşi caută scopul: inerţia. Îşi caută puterea propriei repetiţii automate, aşteptate; scandalul i se opune. Dar discontinuitatea pe care o produce acesta sporeşte continuitatea aparentă a binarităţii lumii noastre, lipsa monoteistă de surpriză a esenţei ei melancolice. Iar aproprierea scandalului de către opusul său local, bîrfa (niciodată strigăt, întotdeauna şoaptă), pare a fi autodepăşirea scandalului, piatra de încercare peste care sărim împreună în a- sau imoral. Bîrfa e conştiinţa rea a skándalon-ului.

* * *

Pisica lui Schrödinger e scandal şi skándalon "în acelaşi timp"; dar lumii mediocre prin care ne împleticim doar skándalon-ul pare a-i da de capăt şi a-i putea, uneori, veni de hac. Skándalon-ul - fluid, mai iute (ca puricii) decît demonii graşi, e guerilla la locul de muncă şi, ca atare, un subiect ne-nul. E sensul opus semnificaţiei scandaloase, fatale, paranoide, conspirative, copleşitoare-ntru fatalitate. E saltul agil peste garduri, graniţe şi orice alte spaţii striate; şi doar arareori retragerea în turnul de fildeş, care sacrifică elefanţii pentru a ne feri de rinoceri.
Skándalon-ul are o structură ternară: în drumul meu apare un obstacol, îl fentez, trec mai departe. Nu mă uit în spate, nu mă oglindesc. Trucul, sofismul, rapiditatea, surpriza mişcării, dansul evită obstacolul. Skándalon-ul îşi arată faţa evitînd scandalul - e cursă cu obstacole şi management al seducţiei. În cele trei ipostaze ale sale - ecstatic, enstatic sau equistatic -, dinamica sa nu-şi pierde timpul evocînd mimetismul; logica sa ternară fentează umbra, şchiopătatul ex- sau interior. În sfera skándalon-ului intră bancul, mistica, apofaza, ideea, jocul, natura - în fine, ceea ce se reorganizează prea repede pentru a fi capturat prin reprezentare poliţienească, pictorială, verbală, filozofică sau politică. Contribuţiile vitale româneşti la universul skándalon-ului sînt rîsu'-plînsu', absurdurile şi dada-ua; cea resentimentară e şmecheria.
Forma clasică a skándalon-ului este heraclitiană: polemică pură, nu dialectică, nu monoteistă, ci - fizic - ternară. În luptă, duşmanii sînt despărţiţi de deşertul morţii (Blanchot îl numeşte "spaţiu literar"; Borges - "cel mai impenetrabil labirint"), prin care trec, de neprins, pentru a se lupta unul cu celălalt. Identitatea lor e de neprins în formula être contre, c'est être comment, căci au înşelat moartea mergînd către bătălie. În luptă, natura, căreia altminteri îi place să se-ascundă, ascunzîndu-se de ea, modernii o numesc "realitate".