Gloria unui solitar

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)

Cărţile lui René Guénon (1886-1951) sînt bine cunoscute în România - încă înainte de traducerile care s-au înmulţit în ultimii ani -, apărînd prin grija editurilor Marea Triadă, Herald şi Humanitas. Mircea Eliade îl cunoştea personal, există o corespondenţă între cei doi. Vasile Lovinescu, M. Vâlsan l-au studiat, ultimul a fost un fel de editor al lui.

Anii trecuţi am asistat la o diatribă împotriva tradiţionalistului francez, venind din partea unui foarte distins matematician şi om de cultură. Reproşul adresat de conferenţiarul care trata subiectul Guénon era că nu trebuie să ne pierdem în pseudoştiinţă, într-o epocă al cărei principal merit este progresul ştiinţei şi al raţionalismului.

Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.

După un parcurs aventuros în lumea ocultistă pariziană, nu lipsită de pitoresc, dar şi de o solidă tradiţie, Guénon este, pe la treizeci de ani, el însuşi. Toate ideile îi sînt bine aşezate, nu va face, mai tîrziu, decît să le dezvolte. Intrat într-o tariqa, o frăţie musulmană (sufită), va face un ultim pas stabilindu-se în Egipt, pînă la sfîrşitul vieţii.

Guénon s-a caracterizat pe sine ca metafizician - şi raftul respectiv îl găsim în biblioteci. La fel ca Gurdjieff, pe care-l detesta, el a lăsat să se înţeleagă că s-a întîlnit cu "oameni excepţionali", purtători ai tradiţiei autentice. Numai că, în loc să-i întîlnească precum magul din Kars, undeva în străfundurile Asiei, el avea să fie sub influenţa lor chiar în Parisul cosmopolit al începutului de secol XX. Prin ei avea să ia cunoştinţă de principiile unei şcoli a Vedelor, Advaita Vedanta, căreia îi datorează revelaţia lui supremă.

Formula particulară a lui Guénon este a unui misticism raţionalist. Lucrul pentru care manifestă cea mai violentă respingere este "sentimentalismul", din care pricină respinge şi psihanaliza, dar şi modernitatea în ansamblul ei, dominată de o mentalitate afectivă. "Tradiţia primordială" este văzută ca pură raţionalitate, sprijinindu-se pe simboluri simple şi esenţiale - cum este Crucea, în al cărei centru se întîlnesc axul ascendent-descendent (metafizicul) şi cel orizontal (al vieţii curente, pămînteşti). Dar o metaforă şi mai adecvată este viziunea existenţei ca o pînză în care, prin rostul vertical al urzelii, se introduc firele orizontale ale bătelii (asta a dus la mitologia particulară a ursitoarelor, nornelor, parcelor prin care ginţile indoeuropene au tratat noima destinului).

Caracterul peremptoriu, apodictic al scrisului guénonian a agasat pe mulţi. Filozoful aparţine unei categorii aparte de gînditori. Preocuparea lui este să stimuleze, să oblige la căutare. Efectul contrar a fost adesea obţinut: a fost luat drept ceea ce avea oroare să fie considerat, "literă de evanghelie".

Mulţi consideră exerciţiul guénonian inutil, de vreme ce, cu toate eforturile depuse de cîţiva, puţini, lumea actuală nu mai are şanse să regăsească Tradiţia primordială. Dacă simbolismul jungian pariază pe o reformă a civilizaţiei (de aceea şi este C.G. Jung profetul mişcării New Age), Guénon este un profet al postdezastrului, al unei lumi complet deteriorate care, atunci, şi-ar putea pune speranţa într-o reînnoire radicală.

Între timp, opera lui atît de agasantă pentru mulţi rămîne, în afara oricărui fanatism, un element de cugetare asupra limitelor orgoliului nostru filozofic şi o provocare pentru neştiinţă.