biblioteca paradiso

Există o revistă care merită mai mult decît oricare alta să fie aşezată în Biblioteca Paradiso. Da, mai mult chiar decît Cahiers du cinéma, mult mai mult. Apare din 1932, e publicată de British Film Institute şi e enervant de bine scrisă...

În afară de sfîrşitul lumii, desigur. Sau pînă la sfîrşitul lumii. (Şi nu, nu cred c-o să renunţ prea curînd la glumiţa cu deadline-ul total, e revigorantă, îţi pune sîngele în mişcare şi-ţi dă senzaţia că mai ai atîtea lucruri de făcut.)

Litera din scrisoarea misterioasă e un text entre chien et loup (adică între nuvelă şi roman), un mediu metraj în care fiecare situaţie de-abia apărută în ecuaţie e răsturnată imediat de o alta, care e răsturnată la rîndul ei, şi aşa mai departe.

Nici nu vă închipuiţi cum vă poate schimba relaţia cu un scriitor faptul că, într-o după-masă de februarie, în timp ce vă plimbaţi prin Literaturarchiv din Marbach (cea mai mare arhivă literară a Germaniei), daţi peste rochiţa lui de botez, albă, brodată şi apretată, expusă într-o vitrină de muzeu. Asta am păţit eu cu fraţii Mann - Heinrich şi Thomas.

Dacă aprilie e National Poetry Month (în America, nu la noi), atunci noiembrie ar putea să devină Luna Naţională a Poemelor despre Cinema. Fără nici un motiv, aşa, pur şi simplu. Înainte de fiecare proiecţie, în loc de trailere la premierele viitoare, ne-am uita la teasere pentru volumele de poezie care urmează să apară, iar pe trenciurile noastre am imprima cîteva dintre versurile despre care va fi vorba mai jos.

Dintre cele o mie şi una de fraze, anonime sau celebre, care-ar fi putut deveni prime fraze ale biografiei Robert de Niro. Portretul unei legende, John Parker a ales-o pe cea mai bună.

Să zicem că Dilemateca s-ar vinde la pachet cu un minidispozitiv YouTube, capabil să proiecteze clipuri pe cea mai apropiată suprafaţă plană din apropierea dvs. (o masă, un zid, o foaie de hîrtie, o coloană vertebrală şi ce mai e în jurul ei). Ar fi atît de deştept, încît, după ce aţi scanat cu el textul pe care îl citiţi, v-ar arăta clipurile de pe YouTube care se potrivesc cel mai bine cu lectura dvs.

De 90 şi ceva de ani, The New Yorker se deschide cu secţiunea „The Talk of the Town“. Cinci texte scurte despre cele mai discutate subiecte/personaje ale momentului, scrise nu din avion, cu distanţa la care sînt obligaţi jurnaliştii de la publicaţii mai mici, ci de pe poziţii de egalitate, după improbabile întîlniri între patru ochi.

Rubrica asta trebuia să înceapă ca un banc: un cri­tic român, unul francez şi unul american se în­tîlnesc şi... Continuarea deja nu mai conta, pen­tru că v-aş fi captat atenţia şi succesul ar fi fost asi­gu­rat. Dar Jacky Goldberg, regizor, producător şi cri­tic de film la Les Inrockuptibles, a ui­tat să mai scrie.

Anul ăsta a împlinit 405 ani, şi mai toţi scriitorii importanţi l-ar lua cu ei pe o insulă pustie. Inclusiv Llosa care, într-un interviu pentru Nouvel Observateur, spune că l-ar strecura în geantă alături de Comedia umană şi Război şi pace (probabil că premiaţii Nobel primesc, pe lîngă bani, nişte genţi speciale pe care să le ia cu ei pe insulele pustii, în caz că le trebuie Balzacul tot).

În romanul lui Cormac McCarthy, Anton Chigurh nu are părul lung şi cărarea într-o parte. De fapt, nu are nimic în afară de ochi: „Albaştri ca lapislazuli. Sclipind pe neaşteptate şi complet opaci. Ca nişte pietre ude“. Prima descriere a ucigaşului care bîntuie ţinuturile Texasului apare de-abia la pagina 280, prin vorbele unuia din puştii martori la accidentul de maşină.