Se caută film pentru erou baroc
(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)
Anul ăsta a împlinit 405 ani, şi mai toţi scriitorii importanţi l-ar lua cu ei pe o insulă pustie. Inclusiv Llosa care, într-un interviu pentru Nouvel Observateur, spune că l-ar strecura în geantă alături de Comedia umană şi Război şi pace (probabil că premiaţii Nobel primesc, pe lîngă bani, nişte genţi speciale pe care să le ia cu ei pe insulele pustii, în caz că le trebuie Balzacul tot). Şi eu l-aş lua cu mine pe insula aia pustie (care pe anumite hărţi se cheamă Baladar, iar pe altele e invizibilă ochiului de navigator), chiar dacă ar crede că nucile de cocos sînt pui de tigru feroce, iar peştii – nişte vrăjitori care nu-l lasă să înoate în ocean. Am uitat să spun că e înalt şi uscăţiv, că are sprîncene stufoase şi-l cheamă Quijote. Sau Quijana. Sau Quichotte. Sau Quixote. Sau, şi mai bine, “evanghelist al tandreţei”, după cum l-a botezat Thomas Mann.
Oricum l-ar chema, el e de fapt Cavalerul Tristei Figuri a cititorului dintotdeauna, Patronul artei lecturii, iluzionistul care înghite în fiecare zi pilulele propriilor iluzii. Sufletele melancolice, împreună cu sufletele zglobii şi puţin crude îi închină de patru secole cel mai pasionat cult pe care l-a inspirat vreodată un personaj literar. Şi cum blazonul ăsta al rătăcirii îl poartă orice dependent de ficţiune, cu sau fără cap pe umeri, ne-am fi aşteptat ca el să se transmită şi cinefililor. De citit, l-am citit destul pe Quijote, ar fi timpul să-l şi vedem, mai ales că arta asta a cinema-ului e – aşa cum spunea Jean-Luc G. – “cea mai frumoasă înşelătorie din lume”.
Cervantes n-avea cum să ştie în 1605, cînd a apărut prima ediţie din Don Quijote, că personajul lui va ajunge rudă apropiată cu o artă încă neinventată, în stare să le ia minţile degustătorilor ei, o artă care şi-a speriat primii fani cu un tren îndreptîndu-se fix în direcţia lor. Aş spune chiar că Don Quijote e făcut să umble prin filme, că silueta lui prelungă se poate aşeza cu o eleganţă nemaivăzută pe pînza ecranelor de cinema din toată lumea. Cu toate acestea, cavalerul n-a avut parte decît de foarte puţine reinventări cinematografice. Prima, un film mut de 16 minute, a fost opera unor francezi, Ferdinand Zecca şi Lucien Nonguet, care-au comprimat cu mijloacele de la 1900 toamna (1903 mai exact) monumentalul roman într-o serie de viniete sub formă de mezaventuri povestite de cîte un personaj. Prea puţin.
A urmat Pabst, 30 de ani mai tîrziu, cu un Quijote rostind vorbe în franceză (scenariul e al lui Paul Morand) şi cîntînd cu voce de bas rus de fiecare dată cînd uita, probabil, să vorbească normal. Basul rus era, în realitatea, chiar bas rus. Îl chema Feodor Ivanovici Şaliapin şi, deşi s-a născut în 1873, se pare că trăieşte încă. Sau cel puţin aşa credea Rahmaninov, dar asta e altă poveste. După care a urmat nebunia lui Welles, care-a durat şi ea 30 de ani şi poate chiar mai mult, dacă regizorul n-ar fi murit în 1985. S-a apucat de filmări în 1955 şi a continuat după ce interpretul lui Quijote s-a dus, cum se zice, într-o lume mai bună. Pelicula e neterminată, dezordonată şi inegală, dar are o scenă care face cît o mie de filme cu Quijote, la un loc. Ea poate fi văzută aici şi, ca să nu stric surpriza, spun doar că a fost filmată într-un cinematograf mexican şi că Sancho descoperă cum se mănîncă acadelele.
Obsesia quijotică a ajuns acum la Terry Gilliam, care se străduieşte de zece ani să-şi ducă filmul la capăt. Producţia lui The Man Who Killed Don Quixote se împiedică de tot felul de accidente nefericite, bătălia cea mare ducîndu-se, de fapt, cu morile de vînt ale finanţării. Lui Gilliam îi trebuie mulţi, mulţi bani, ceea ce e oarecum de înţeles – nu poţi pune un erou baroc într-un film low budget. Aşa că mai avem de aşteptat.
