Ciprian Mureşan este unul dintre cei mai bine cotaţi artişti contemporani de la noi. Cea mai recentă expoziţie a sa poate fi văzută pînă pe 12 august la galeria David Nolan din New York. Criticul de artă Holland Cotter (laureat în 2009 al premiului Pulitzer) a mers la David Nolan Gallery, i-a plăcut ce a văzut şi a scris în The New York Times despre show-ul lui Mureşan.
De 90 şi ceva de ani, The New Yorker se deschide cu secţiunea „The Talk of the Town“. Cinci texte scurte despre cele mai discutate subiecte/personaje ale momentului, scrise nu din avion, cu distanţa la care sînt obligaţi jurnaliştii de la publicaţii mai mici, ci de pe poziţii de egalitate, după improbabile întîlniri între patru ochi.
Tuturor ne-ar plăcea să trăim în altă parte. N-am întîlnit pe nimeni care să fie pe deplin mulţumit de aici-şi-acum-ul lui (şi, sincer, mulţumirile de sine sînt întotdeauna plictisitoare). Pentru mine, viaţa visată e Parisul. Parisul din anii ’20 sau, dacă nu se poate şi nu se poate, Parisul de azi.
100 de ani de Cioran. Vor fi şi 200, şi 300, timp în care E.M. va avea grijă să ne întreţină insomniile, să ne neliniştească speranţa şi să ne ascută lucidităţile. 100 de ani, şi încă sîntem în plină dezbatere, Cioran e un „caz“ pe care ne străduim să-l lămurim cu cîteva artificii morale bine plasate.
În revista de cultură muzicală Uncut (iunie 2011 – Dylan 70th Birthday Special), cîţiva dintre fanii lui Bob Dylan îşi aleg piesa favorită. Printre ei, Joan Baez, Tom Waits, Kris Kristofferson, Iggy Pop.
Rubrica asta trebuia să înceapă ca un banc: un critic român, unul francez şi unul american se întîlnesc şi... Continuarea deja nu mai conta, pentru că v-aş fi captat atenţia şi succesul ar fi fost asigurat. Dar Jacky Goldberg, regizor, producător şi critic de film la Les Inrockuptibles, a uitat să mai scrie.
Între 19 şi 22 mai, în Grădina Green Hours din Calea Victoriei 120, va avea loc cea de-a treia ediţie a Green Hours International Jazz Fest (alintat „GHIJFest“), primul festival internaţional al unui club din România. Cuvîntul-cheie în fraza de mai sus e „grădină“.
V-aţi întrebat vreodată cum ar fi arătat viaţa dvs. dacă, în loc să vă cheme Radu, v-ar fi chemat Artaxerses? Cum ar fi schimbat un cuvînt de cîteva litere cursul evenimentelor, cum v-ar fi făcut să ieşiţi în evidenţă în momente neaşteptate, cum ar fi modificat harta dvs. sentimentală, opţiunile ideologice, preferinţele culinare?
La Berlin, trebuie să te mişti repede, să fii alert, să nu adormi cu programul Berlinalei în braţe. La bilete se stă la coadă de dimineaţă, cu mult înainte de deschiderea ghişeelor, pe net se stă cu mîna pe mouse şi pe refresh, în cazul rezervărilor făcute online, pe străzi se stă cu aparatul foto în mînă şi cu urechile larg deschise (din cînd în cînd se aud ţipete de fani care-au pus mîna pe cîte un star), pe lîngă covorul roşu se stă cu patru-cinci ore înainte de premieră.
Mărturisesc de la început: am fost mereu o audreyhepburniană convinsă. Audrey era elegantă şi discretă, prietenoasă şi zîmbitoare, avea o spontaneitate lipsită de pericole, nu sărea la gîtul tău ca să te pupe pe obraji şi să te oblige să o strîngi în braţe.
Cum să ai succes în zilele pare, cum să arăţi bine dimineaţa, înainte de a fi apucat să te ridici din pat, cum să-ţi asortezi cravata la pantofi, cum să te laşi de fumat, cum să slăbeşti, cum să faci cel-mai-bun-pui-la-cuptor-cu-legume-din-univers, cum să scapi de negi, cum să scoţi petele de vin etc.
"Prima lege e să taci din gură şi să zîmbeşti. Dacă zîmbeşti, ai cucerit pe toată lumea. Iar dacă eşti într-adevăr nevoit să vorbeşti, atunci să vorbeşti frumos."
Probabil că e vina mea. N-ar fi trebuit să merg la final de noiembrie 2010 la toate expoziţiile importante din Paris, la Pompidou (Arma“, Nancy Spero), la Palais de Tokyo (Sophie Calle), la Cinematecă („Brune/Blonde“), la Maison Hugo („Portrete de scriitori din 1850 pînă în zilele noastre“), la Maison Balzac (Louise Bourgeois) ş.a.m.d.
"Toate naţiunile care ies dintr-o dictatură suferă pentru multă vreme de o traumă colectivă. Şi pentru că nici un psihanalist din lume nu are o canapea destul de mare încît să poată lua loc pe ea o ţară întreagă, arta (iar în zilele noastre mai cu seamă filmul) poate prelua din cînd în cînd această funcţiune."
E oficial. Patrick Labesse, unul dintre cei nouă critici muzicali invitați de Le Monde să-și alcătuiască un top cu albumele apărute în 2010, l-a ales pe Nicolae Guță în best of-ul personal.
Anul ăsta a împlinit 405 ani, şi mai toţi scriitorii importanţi l-ar lua cu ei pe o insulă pustie. Inclusiv Llosa care, într-un interviu pentru Nouvel Observateur, spune că l-ar strecura în geantă alături de Comedia umană şi Război şi pace (probabil că premiaţii Nobel primesc, pe lîngă bani, nişte genţi speciale pe care să le ia cu ei pe insulele pustii, în caz că le trebuie Balzacul tot).
Acum nu ne mai trimite nimeni la vînătoare de animale fantastice, nu trebuie să purtăm mănuşi în care se-ascunde o armată de furnici-glonţ, nu facem de trei ori turul satului în genunchi, după o noapte în care am participat la primul sfat al bătrînilor. Din fericire, nu ne-am născut în Papua Noua Guinee şi nu ne obligă părinţii să ne lăsăm muşcaţi de crocodil, ca să dovedim că am devenit, în sfîrşit, adulţi.
Corul nemulţumiţilor o să spună că mileniile astea care au trecut ne-au făcut inumani, că au smuls tandreţea din noi, că ne-au transformat în nişte nenorociţi fără inimă, nişte disperaţi însinguraţi. Statisticienii ar fi chiar în stare să ne spună că, spre deosebire de anul 783 e.n., cînd o persoană avea în medie 7,5 prieteni, în prezent situaţia s-a schimbat, ajungîndu-se la doi prieteni pe cap de locuitor.
Au trecut 7 ani de la Tripletele din Belleville, unul dintre cele mai neobişnuite filme-cult de animaţie făcute vreodată. În 2010, Sylvain Chomet revine cu Iluzionistul, adaptare după un scenariu inedit al lui Jacques Tati. Iluzionistul a deschis vineri, 8 octombrie, a cincea ediţie a Anim'est-ului şi va mai putea fi văzut joi, 14 octombrie, la Cinema Patria din Bucureşti. Nu-l rataţi.
Marea Britanie îşi aminteşte zilele acestea de bombardamentele germane asupra Londrei, care au început acum 70 de ani, pe 7 septembrie 1940, şi au durat 76 de nopţi.
În noaptea de 12 spre 13 august, nu numai că putem vedea cel puțin zece stele căzătoare pe oră (ceea ce echivalează, de fapt, cu cel puțin zece dorințe pe cale de împlinire), dar se mai și aliniază planetele.
În romanul lui Cormac McCarthy, Anton Chigurh nu are părul lung şi cărarea într-o parte. De fapt, nu are nimic în afară de ochi: „Albaştri ca lapislazuli. Sclipind pe neaşteptate şi complet opaci. Ca nişte pietre ude“. Prima descriere a ucigaşului care bîntuie ţinuturile Texasului apare de-abia la pagina 280, prin vorbele unuia din puştii martori la accidentul de maşină.
Timp de patru zile, lecturi publice, lansări, concerte, spectacole de teatru, dezbateri au ritmat viaţa culturală a Bistriţei, îmbiindu-i pe locuitorii oraşului la citit/ascultat/cumpărat poezie. Într-o epocă în care orice festival, şi cu atît mai mult unul de poezie, pare un lux, „Poezia e la Bistriţa“ a demonstrat, prin calitatea celor patru zile de evenimente, că are toate argumentele de partea sa. Poezia nu e un moft, în primul rînd pentru că există o nevoie reală din partea publicului, acee
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film realizat de Andrei Ujică și proiectat în premieră la Cannes 2010 în afara competiţiei, alături de You Will Meet A Tall Dark Stranger al lui Woody Allen şi de Wall Street: Money Never Sleeps al lui Oliver Stone, a fost deja văzut în România de cîteva sute de spectatori norocoşi, la TIFF, la începutul lunii iunie.
Wim Wenders (n. 1945), preşedintele Academiei Europene de Film, unul dintre cei mai importanţi regizori europeni, realizatorul celebrelor Paris, Texas (1984), Cerul deasupra Berlinului (1987) sau Buena Vista Social Club (1999), a venit la începutul lunii iunie la TIFF pentru a primi „Premiul pentru întreaga carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană“.
Wim Wenders a venit în România la începutul lunii iunie, fiind invitatul special al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Cu această ocazie, l-am întrebat, printre altele, care sînt cele mai noi descoperiri muzicale ale sale.
Dacă TIFF-ul nu primește un sprijin mai substanțial din partea autorităților locale - și, neapărat, niște facilități din partea hotelierilor/proprietarilor de restaurante -, Clujul nu-l mai merită.
Şase şi şapte apar împreună pentru că între ele s-a strecurat Wim Wenders, a cărui conferinţă de presă a fost ieri dimineaţă. Despre conferinţă, interviu, work-shop-ul de azi şi inelele lui Wim Wenders – în una din zilele următoare. Acum despre Altiplano, Medalia de onoare, The Shukar Collective Project și Aurora.
După cinci zile de TIFF, am hotărît că nu-mi convine numărul foarte mare, excesiv de mare, de filme (cu vreo 40 mai multe ca anul trecut şi cu vreo 50 mai multe ca la, s-avem pardon, Veneţia). Aş fi preferat să fie filme mai puţine, dar proiectate de patru-cinci ori, nu doar o dată sau de două ori, ca să nu mai începi fiecare dimineaţă refăcînd şi răs- refăcînd programul zilelor următoare.
Supradimensionarea e o metaforă pentru toate problemele pe care le lăsăm nerezolvate şi le înghiţim zi după zi, încercînd să ne convingem că totul e bine. Graşii, ridicoli, stîngaci, fără încredere în sine, deprimaţi, sîntem noi, acoperiţi de straturi nenumărate de frustrări, angoasă şi teamă de eşec.
M-am trezit şi că TIFF-ul îmi modifică visele. După Dracula, am visat că mă certam aprig cu Johnny Depp, supărat pe mine pentru că scrisesem că prea participă la toate grevele Metrorex. Eram într-o tabără pustie, iar Johnny îmi furase prelata de la cort, ca să se răzbune pe răutăţile mele.
Regizorii celor patru filme pe care le-am văzut sîmbătă, în a doua zi de TIFF, au toţi litera k în nume. Dacă îl mai pun şi pe Fatih Akin de vineri, avem o întreagă teorie a conspiraţiei (în care, desigur, litera k vrea să cucerească lumea). În timp ce scriu rîndurile astea, la Cluj plouă cu grindină.
În pauza de după discursurile inaugurale, s-a auzit în piaţă, limpede şi piţigăiat, o voce de copil: „Vleau să daţi filmu!”. Publicul a rîs şi a aplaudat, vocea a mulţumit (cocoţată la unul din balcoanele din piaţă), iar filmul, Soul Kitchen al lui Fatih Akin, a început.
Unitatea de măsură calea lentă (c.l.) există şi e egală cu diferenţa dintre timpul pe care l-aţi petrecut făcînd un lucru "la repezeală", "în condiţii de stres", "sub presiune", "într-o dimineaţă de l...
Inside Stories - Jazz Poems este un proiect Johnny Răducanu - Teodora Enache pe versuri de Nina Cassian şi Vasile Voiculescu, cu participarea lui Ion Baciu Jr....
