A cui e vina
Probabil că e vina mea. N-ar fi trebuit să merg la final de noiembrie 2010 la toate expoziţiile importante din Paris, la Pompidou (Arma“, Nancy Spero), la Palais de Tokyo (Sophie Calle), la Cinematecă („Brune/Blonde“), la Maison Hugo („Portrete de scriitori din 1850 pînă în zilele noastre“), la Maison Balzac (Louise Bourgeois), la Muzeul de Artă Modernă (Larry Clark şi Basquiat), la Cité de la musique („Lenin, Stalin şi muzica“), la Versailles (Murakami: „Știinţe şi curiozităţi la curtea de la Versailles“), Carnavalet („Louis Vuitton & Paris“) ş.a.m.d.
Poate c-am exagerat cu atîtea expoziţii gîndite ca la carte, care-ţi iau cîteva ore bune din zi şi te lasă să ieşi cu mintea plină şi picioarele obosite. Ce-i drept, după o săptămînă de Paris şi o sumedenie de muzee, m-am simţit ca după un curs intensiv de artă, istorie şi literatură, am notat pe pliantele de la expoziţii tot felul de lucruri pe care le-am auzit-văzut-citit şi pe care ştiam că n-am cum să le mai găsesc în altă parte. La „Lenin, Stalin şi muzica“ am stat o dimineaţă întreagă, ascultînd Prokofiev şi {ostakovici, uitîndu-mă la tablouri ale avangardei ruse şi la fragmente de documentare, citind poeme, manifeste, denunţuri, istorii personale. Am înţeles mai multe despre raportul dintre artă şi dictatură decît am aflat vreodată din toate cărţile. De aceea, poate că am greşit. Nu trebuia să merg, după ce am fost la Paris, la Muzeul Naţional de Artă al României, ca să văd „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului“. Titlul suna bine, descrierea – şi mai şi: „Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au avut contribuţii majore la introducerea în spaţiul românesc a «artei noi», unii dintre ei numărîndu-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale. (…) Expoziţia îşi propune să demonstreze că evenimentele din România în perioada Holocaustului au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv şi aflat în deplină concordanţă cu manifestările din arta europeană a momentului“. În sfîrşit!, mi-am spus, o expoziţie care contează. Mă aşteptam să văd o rescriere a istoriei artei din secolul al XX-lea, voiam să descopăr pictori de care n-aveam habar, eram pregătită să notez nume şi informaţii, recomandasem expoziţia în Dilema veche, de cum aflasem de ea. Ca de obicei, entuziasmul mi-o luase înainte.
Expoziţia de la MNAR e un fiasco, o adunătură de tablouri, împrumutate de pe la muzeele din ţară, al cărei singur criteriu de selecţie e evreitatea autorilor lor. Lipseşte orice informaţie care l-ar putea ajuta pe vizitator în vreun fel – singurele lucruri scrise sînt, slavă Domnului!, numele autorului, titlul operei, anul şi muzeul proprietar. În rest, te plimbi prin cele două săli şi nu pricepi nimic. Sigur, pe Brauner şi Iancu îi ştiai dinainte, eventual şi pe Perahim, dar despre restul nu ai nici cea mai mică idee. Or, scopul era tocmai să afli care sînt ceilalţi artişti evrei care au contat sau ar fi putut conta, cum au fost ei afectaţi de istorie, cine a plecat din ţară şi cine a rămas, cine a trecut la realism socialist, cine s-a restras etc. Nu, doar tablouri înşirate de-a lungul pereţilor, într-o ordine ştiută numai de curatori, din care înţelegeai ce puteai. A, şi nişte fotografii minunate, de o limpezime uluitoare, cu oameni joviali şi tineri (bănuieşti că sînt artişti, dar n-ai de unde să ştii, pentru că nu există nicăieri nici o legendă), printre care s-au strecurat alte imagini, cutremurătoare, de data asta, cu oameni ucişi pe stradă. Pogromul de la Iaşi, probabil. Dar nici de asta nu eşti sigur, nu scrie nicăieri.
Pe scurt, o expoziţie din care nu pricepi nimic, a cărei miză e anulată, pur şi simplu, de o nepăsare a realizării în faţa căreia rămîn consternată. Mi se pare, pînă la urmă, că „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului“ le aduce un deserviciu acestor artişti, pe care, în loc să-i readucă în atenţia publicului şi să-i plaseze într-un context care să le pună în lumină opera, îi îngroapă şi mai tare în anonimat. Da, există un catalog al expoziţiei, dar el costă 60 de lei, iar vizitatorul nu e obligat să şi-l cumpere. Ar fi trebuit, în schimb, să aibă la dispoziţie un minimum de informaţie care să dea un sens expoziţiei de la MNAR. E imposibil să nu spui nimic despre artiştii respectivi, despre dramele lor, să nu-i citezi, să nu dai seamă de un aer al epocii, istoric, artistic, social, sperînd că la plecare vizitatorul va da 60 de lei şi va conspecta acasă catalogul. Fără informaţie, expoziţia nu există pentru vizitator. Și atunci la ce bun?
