Norma, Zelda și Marilyn

● Fragments. Poems, intimate notes, letters by Marilyn Monroe, Edited by Stanley Buchtal and Bernard Comment, Harper Collins Publishers, 2010.  

Mărturisesc de la început: am fost mereu o audreyhepburniană convinsă. Audrey era elegantă şi discretă, prietenoasă şi zîmbitoare, avea o spontaneitate lipsită de pericole, nu sărea la gîtul tău ca să te pupe pe obraji şi să te oblige să o strîngi în braţe. Audrey nu avea nevoie de tine, privitorul de filme cu un preaplin de iubire, tu aveai nevoie de ea şi de ingenuitatea ei irepetabilă. În schimb, Marilyn se afla mereu într-un permanent maraton de cucerire. Peste tot unde dădeai de ea, pe cutii de bijuterii, pe vederi şi pe panouri, se arunca spre tine, îţi smulgea admiraţie, invidie şi, pînă la urmă, un fel de dragoste. Dispreţuiam disperarea cu care cerea să fie centrul lumii. De aceea, nu aşteptam prea mult de la Fragmentele publicate anul trecut şi adunate într-un album cu facsmile şi fotografii care-ţi iau ochii. Citisem în Nouvel Observateur un dosar dedicat Fragmentelor, în care François Forestier scria un text – „La Babel d’une bimbo“ – plin de condescendenţă (acum mi se pare de neiertat) despre însemnările lui MM. Coperta a patra promitea că volumul „va dezvălui fără urmă de îndoială umanitatea lui Marilyn Monroe“, iar editorii o citau în introducere chiar pe actriţă, care spunea despre ea că e un „Jekyll and Hyde, doi în unul“, dorindu-şi ca volumul îngrijit de ei să o arate pe Marilyn aşa cum era ea de fapt. Am deschis cartea cu teama că cineva vrea să împăieze cu dureri, nostalgii, bucurii un personaj gol pe dinăuntru, şi am închis-o plîngînd. Iar eu plîng doar la filme. 

Fragmentele sînt o colecţie de însemnări, poeme, scrisori găsite recent de cea de-a doua soţie a lui Lee Strasberg, profesorul de actorie al lui Marilyn şi directorul celebrului Actors Studio (după moartea actriţei, toate bunurile ei au trecut în posesia lui Strasberg, figura paternă în care Marilyn avea încredere totală). Documente inedite, toate sînt de fapt fragmente de Marilyn, bucăţi din Zelda Zonk (e pseudonimul sub care a călătorit incognito între Los Angeles şi New York. Şi oricum îi plăceau pseudonimele.), cuvinte care încearcă să fixeze cîte puţin din explozia care-a fost MM. Volumul începe şi se încheie cu cîteva pagini bătute la maşină. Primele sînt scrise în 1943: Norma Jeane avea 17 ani şi se măritase de puţină vreme cu James Dougherty, iar „imaginea idealizată a iubirii adevărate“ era deja distrusă de dezamăgiri şi o presupusă trădare. Nimic melodramatic în felul în care tînăra îşi analizează stările, dimpotrivă chiar, o luciditate şi o maturitate cu totul suprinzătoare la o adolescentă. De altfel, melodrama nu apare decît rar în Fragmente, ca şi cum Marilyn nu ar da doi bani pe mizanscenă şi ar scrie doar ca să se adune, să iasă din agitaţie, să se liniştească puţin. Spectacolul e în altă parte, nu în carnetele şi hîrtiuţele ei. 

Nelucrate, brute, cristale de zahăr nerafinat, însemnările lui Marilyn sînt o încercare continuă de autoanaliză, o căutare a obiectivităţii perfecte care să-i redea controlul asupra propriei persoane („having a sense of myself“; „It is rather a determination not to be overwhelmed“). Suferind de o nesiguranţă ucigătoare, temîndu-se să nu-i dezamăgească pe cei din jur sau să fie mai puţin decît se aşteaptă de la ea să fie, actriţa îşi notează fricile, în speranţa că, odată scrise, vor fi mai uşor de suportat („loneliness – be still“). Poemele, şapte la număr şi nedatate, sînt nepretenţioase şi simple, consemnînd în şoaptă condamnarea noastră la singurătate. De altfel, multe din notiţele ei din carnete începute şi neterminate, de pe şerveţele şi foi cu antet oficial sînt nişte poeme posibile, inclusiv lista de cumpărături înainte de o petrecere şi reţeta de friptură. Şi nu pentru că sînt scrise de Marilyn Monroe, ci pentru autenticitatea cu care înregistrează semnele deziluzionării şi, odată cu ele, încercarea de a găsi o oarecare normalitate. 

Normalitatea, pentru Marilyn, e dată de muncă şi de antrenarea voinţei. „Concentrarea e singurul lucru care stă între un actor şi sinucidere“, îi spusese profesorul ei, Lee Strasberg, aşa că Marilyn se străduieşte mereu să rămînă concentrată, să lucreze cît mai mult. Ani la rînd, merge la şedinţe frecvente de psihanaliză, sugerate tot de Strasberg, citeşte pasionat (de la Joyce pînă la Freud), cultivă amiciţii salvatoare, joacă în filme. În timpul filmărilor de la Some Like It Hot, îşi face un autoportret necruţător: „Mă văd acum în oglindă – sprîncene încruntate – dacă mă apropii mai tare, o să văd – ce nu vreau să ştiu, tensiune, tristeţe, dezamăgire, ochii mei albaştri plictisiţi, obrajii înroşiţi de capilare care arată ca rîurile pe hartă – părul atîrnînd ca şerpii. Gura mă întristează cel mai mult, după ochii mei morţi. O linie întunecată între buze – conturul unor valuri în timpul unei furtuni violente – spune nu mă săruta, nu mă păcăli, sînt o dansatoare care nu poate dansa.“ Scrisoarea care încheie volumul e dictată asistentei personale, în 1961, de pe patul de spital, la trei săptămîni după internarea, dintr-o neînţelegere, într-o clinică de psihiatrie, la etajul pacienţilor periculoşi. (O puteţi citi la www.lettersofnote.com/2011/01/men-are-climbing-to-moon-but-they-dont.html) Dincolo de tristeţea ei infinită şi de experienţa cumplită prin care a fost nevoită să treacă, dincolo de suferinţă şi umilire, rămîne o frază pe care nici nu vreau să o traduc: „Men are climbing to the moon, but they don’t seem interested in the beating human heart“. 

Acum, după ce-am terminat Fragmentele, nu-mi rămîne decît să revăd absolut fiecare film în care a jucat Marilyn, să-i sar de gît, s-o sărut pe amîndoi obrajii şi să n-o mai las să plece.