A doua zi. TIFF cu k de la kilogram
Regizorii celor patru filme pe care le-am văzut sîmbătă, în a doua zi de TIFF, au toţi litera k în nume. Dacă îl mai pun şi pe Fatih Akin de vineri, avem o întreagă teorie a conspiraţiei (în care, desigur, litera k vrea să cucerească lumea). În timp ce scriu rîndurile astea, la Cluj plouă cu grindină, iar prezentatoarea de la Radio France Paris spune că, dacă Dennis Hopper ar muri mai des, rockul ar avea o viaţă mai bună (mai ales Steppenwolf, cu „Born To Be Wild”, de pe coloana sonoră a miticului Easy Rider, piesă de care radiourile nu se mai satură de ieri încoace).
Nu numai prezentatoarea franceză spune vorbe memorabile, ci şi Jacques, bătrînul proprietar de bar new york-ez din The Good Heart. Filmul e cea mai nouă producţie a islandezului Dagur Kári, descoperit tot la TIFF, în anul în care a luat trofeul cu Noi, albinosul. Încă de la primele secvenţe, ştii despre ce-o să fie The Good Heart şi cum o să se termine, ceea ce contează prea puţin, pentru că farmecul filmului stă în dialogurile excelente, în jocul actorilor (cinic-paternul Brian Cox şi din ce în ce mai perfectul Paul Dano) şi în mişcarea răbdătoare a camerei de filmat. În orice caz, nu ştiu cine ar vrea să rateze un film în care apar stră-stră-strănepotul lui Jules Verne, răţoiul Estragon, un „trashonaut” (primul gunoier astronaut), o înjurătură numai bună de spus pisălogilor („You’re like a piece of shit that won’t flush”), nenumărate vorbe de duh („Şampania nu e pentru impresionat femeile, ci pentru sărbătorit marile victorii sportive”), reguli de întrebuinţare a unui bar („Capacitatea unui bar e de maximum 13 persoane. Gîndeşte-te la Iisus şi apostolii lui.”) şi tot felul de jocuri şi jucării lexicale („a pinguiniza” înseamnă a croi un constum pentru cineva care n-a mai purtat niciodată unul).
După schimbul de inimi (la propriu) şi experienţe de viaţă din The Good Heart, am trecut la un film cu două personaje şi o staţie meteorologică din Oceanul Arctic. Am mers la Cum mi-am petrecut sfîrşitul verii (r. Aleksei Popogrebski) pentru că voiam să văd ce mai face cinematografia rusească în afară de scandalul Mihalkov. Şi am aflat că face bine. Filmul, cîştigător al Ursului de Argint la Berlin 2010, aşază într-un huis clos (o insulă pustie şi izolată) două personaje care sînt nevoite să facă faţă unei situaţii limită. Dacă Soul Kitchen m-a făcut să-mi doresc să am un bar împreună cu Birol Ünel, Cum mi-am petrecut... mi-a stors primele lacrimi la festivalul ăsta şi m-a făcut să mă gîndesc ce bine ar fi dacă România ar avea deschidere la Oceanul Arctic.
Problema cu TIFF-ul e că are prea multe filme (240) şi că alegerea unuia înseamnă inevitabil ratarea altora. Sîmbătă seară, am ales să văd primele două filme din competiţie, pierzînd astfel proiecţia specială a magistralului Metropolis. Nu mi-a părut însă rău (Metropolis îl mai văzusem acum jumătate de an la Lyon, tot pe ecran de cinema), mai ales că cele două filme din competiţie au fost foarte bune. Nimic personal (r. Ursula Antoniak) a luat şase premii la Locarno 2009 şi a deschis competiţia de la TIFF cu o istorie de iubire însingurată între doi amanţi improbabili, filmată cu o eleganţă vizuală la limita calofiliei. I-a urmat suedezul O soluţie raţională (r. Jorgen Bergmark), construit în jurul unui patrulater amoros 50+. Uşor bergmanian – regizorul a dezvăluit la Q&A şi o referinţă directă: Liv Ullmann a povestit cum a găsit-o pe Ingrid Bergman, noua soţie a lui Ingmar, încălţată cu pantofii ei roşii de casă, poveste reluată de nevasta şi amanta din film –, tensionat şi dur, filmul are meritul de-a fi în acelaşi timp, teribil de comic. La final, chestiunea fidelităţii şi a permanenţei iubirii rămîne nerezolvată, iar „soluţia raţională” propusă de personajul principal (şi adulterin) e doar o încercare nefericită de-a compensa trădarea prin sinceritate. Aştept măcar un premiu de regie pentru O soluţie raţională.
