27379 - Yanceyville, Carolina de Nord

„Friending activity. You added 27 new friends this month. Your friends added 27379 new friends.“ 27379 e codul poştal al unui orăşel din Carolina de Nord, Yanceyville. Şi mai e suma tuturor prietenilor noi ai prietenilor mei de pe Facebook. Cu toate astea, nici eu, nici Mark Zuckerberg, fondatorul celebrei reţele sociale, născut cu doar trei luni şi-o zi înaintea mea, nu ne lăsăm duşi de nas de-un cuvînt. Facebook nu-ţi bagă în buzunar prieteni, ci identităţi atent lustruite, numai bune de expus pe wall-ul celorlalţi. Atît. Prietenii, în sensul de „Patrocle-şi-Ahile“ al cuvîntului, nu sînt nici mai mulţi, nici mai puţini ca de obicei, nu au crescut într-un an cît alţii în şapte, şi nici nu au fost înghiţiţi de găurile negre ale Internetului. Au rămas tot acolo unde erau şi acum 2000 de ani, sprijinind pe umerii lor lumea, scuturînd singurătatea de pe hainele noastre, ţinîndu-ne în viaţă cu nimicurile lor mari şi mici. 

Sigur, corul nemulţumiţilor o să spună că mileniile astea care au trecut ne-au făcut inumani, că au smuls tandreţea din noi, că ne-au transformat în nişte nenorociţi fără inimă, nişte disperaţi însinguraţi. Statisticienii ar fi chiar în stare să ne spună că, spre deosebire de anul 783 e.n., cînd o persoană avea în medie 7,5 prieteni, în prezent situaţia s-a schimbat, ajungîndu-se la doi prieteni pe cap de locuitor. Nu cred însă că un contabil dintr-o multinaţională (ca să luăm un exemplu pentru care, ştiu, voi fi aspru sancţionată de către contabilii din multinaţionale) are mai puţini prieteni decît un cinstit lucrător al cîmpului din Evul Mediu. Are exact atîţia cît merită şi cît poate să ducă. Pentru că prieteniile nu pică din cer, ci stau mai degrabă în galantar şi aşteaptă să fie luate în grijă de indivizi responsabili, pregătiţi să crească acasă un animal de companie. 

A avea prieteni ţine de posibilităţile interioare ale fiecăruia, de timida lui nevoie de-a povesti cuiva ce i s-a mai întîmplat în ultima vreme, şi nu de condiţiile atmosferice, de încălzirea globală, de Facebook sau de criză. Aşadar, nu s-a schimbat nimic, am rămas la fel. Şi-apoi, ar fi o dovadă de impoliteţe inutilă să-i contrazicem şi de data asta pe antici, numai de dragul de-a susţine că, de la un timp încoace, nimic nu mai e la fel, nici măcar prietenia. Vi se pare că afirmaţia „Dintre toate mijloacele pe care înţelepciunea ni le-a dat ca să atingem fericirea în viaţă, de departe cel mai important e prietenia“ (Epicur – Doctrinele principale) e de o naivitate scuzabilă la cineva născut acum 2394 de ani, care nu avea credite la bancă şi nu ştia ce înseamnă „ascensiunea pe scara socială“? Sau credeţi că fraza „Nimeni n-ar alege să trăiască fără prieteni, chiar dacă ar avea toate celelalte lucruri bune ale vieţii“ (Aristotel – Etica nicomahică) e rezultatul unei îndelungate şi epuizante boli care se cheamă candoare? 

Ştiu că o să-mi răspundeţi cu „nici chiar aşa“, dar o să plusaţi cu Jules Renard şi a sa „Nu există prieteni, există doar momente de prietenie“, crezînd că aţi marcat punctul final. Ei bine, Jules Renard rar spune lucruri cu care poţi să nu fii de acord, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Poate că nu există prieteni, constanţi şi eterni ca telefonista de la Urgenţe, pe care să-i poţi suna oricînd, între 3 şi 133 de ani, pentru o inimă frîntă sau o ieşire la bere. Există însă momente de prietenie, împrăştiate minuţios, cu grijă de filatelist, de-a lungul unei vieţi. Şi poate n-ar fi rău să mai facem din cînd în cînd un bilanţ, mai mult melancolic şi mai puţin matematic, al momentelor de prietenie – bucuriile noastre scurte şi salvatoare. 

De pildă:
Într-o seară, nu foarte tîrziu, singură într-un cartier pe care nu-l ştiam deloc, aşteptam autobuzul. Era pustiu, un motoretist dubios se învîrtea pe lîngă staţie cu motoreta după el. Am scos telefonul din geantă şi l-am sunat pe C. I-am spus că mi-e puţin frică, şi imediat vocea lui s-a transformat lîngă mine în cel mai de încredere bodyguard pe care îl poate avea cineva. Am schimbat cîteva glumiţe, motoretistul a dispărut şi în vreo cinci minute a venit autobuzul. 

Acasă la L., după o porţie mare de paste. Ne pregăteam de o seară domoală, între fete, cu filme şi chicoteli. Doar că eu am adormit la zece minute după ce-a început Vertigo şi-am stricat toată seara. Un ne-prieten s-ar fi supărat şi ar fi bombănit zile întregi după nefericita adormire; L. s-a trezit a doua zi, a făcut cafeaua şi-am stat pînă spre după-masă în bucătărie, glumind despre una şi alta. 

Pe A. am întîlnit-o numai o dată, dar mi s-a părut că e persoana perfectă ca să vedem cum cad Perseidele, pe cerul din afara Bucureştiului. Şi le-am văzut. După care A. mi-a făcut patru perechi de cercei, iar eu i-am împrumutat The Principles of Uncertainty. 

A., o doamnă de 85 de ani. La a doua vizită, mi-a spus că-i place mult de mine şi că ar vrea să fim prietene. M-am simţit ca o şcolăriţă care se fîstîceşte uşor şi am şoptit „Da, sigur că da“. 

Cu E. mă ştiu de la şapte ani. Nu-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla încît să nu mai vorbim una cu alta, moldoveneşte şi repezit, despre absolut orice, de la foştii colegi de clasă la ciuperci umplute, de la ce se mai întîmplă prin Iaşi la Johnny Depp. Cu ea e un moment neîntrerupt de prietenie. 

Aşa cum e şi cu C., care s-a mutat în America acum şase ani. Ne vedem o dată pe an, cîteva ore sau, dacă avem noroc, cîteva zile, şi ne spunem tot ce s-a adunat de cînd ne-am văzut ultima dată. N-are nici o importanţă cît de departe sîntem şi cît de rar dispare distanţa asta, pentru că sîntem amîndouă prezente în lumea celeilalte, sub formă de ceaşcă, eşarfă sau creion. 

Aş mai avea de povestit cel puţin 27379 de astfel de momente. Nu ştiu cît de convingătoare am fost, dar cred că nu ne-am schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani. Chiar dacă acum o îmbrăţişare poate să arate aşa: >:D<, iar un zîmbet aşa: :), chiar dacă oamenii pleacă din ce în ce mai departe, chiar dacă ne îngrijorează teribil tot felul de ştiri de pe la televizor, e de ajuns să-ţi ţii prietenii aproape ca să nu fii singur. Iar asta nu e cine ştie ce magie.