Ziua a patra. TIFF cu ploaie

De fapt, toate zilele la TIFF sînt cu ploaie. Plouă în draci şi încontinuu, în aşa hal încît cei care reuşesc să ajungă la un cinematograf, rămîn acolo mai multe filme la rînd, numai ca să mai scape de ploaie. Aşa am făcut şi eu luni, cînd, de nevoie, m-am mutat la cinema Victoria. Bine, mai intîi mi s-a intîmplat inevitabilul: am confundat cinematografele, am constatat în ultima clipă că sala în care urma să intru era goală şi am alergat de la Arta la Victoria. Am pierdut primele 10 minute ale unui documentar pe care îl aşteptam înca de la lansarea lui la Cannes-ul de anul trecut. Şi erau chiar cele zece minute în care ni se explica de unde i-a venit lui Henri-Georges Clouzot ideea de a face un film despre gelozia devenită obsesie. Documentarul se cheamă Infernul lui Henri-Georges Clouzot (r. Serge Bromberg, Ruxandra Medrea) şi reface istoria unuia din cele mai misterioase proiecte din istoria cinematografiei. În 1964, Clouzot a început filmările la Infernul, cu Romy Schneider şi Serge Reggiani în rolurile principale şi cu un buget nelimitat. Clouzot, cunoscut mai ales pentru bijuteria Quai des Orfèvres, voia sa redea cinematografic nebunia care-l cuprinde pe personajul interpretat de Reggiani. Pierderea reperelor spaţiale, instabilitate vizuală, apariţii de coșmar, distorsiuni sonore, toată această dereglare îşi găseşte expresia în mii de ore de experimente vizuale, realizate înainte de începerea filmărilor.

Documentariştii au selectat imagini de o frumuseţe halucinantă, cu o Romy Schneider de 26 de ani, senzuală şi funerară în acelaşi timp, acoperită de paiete, cu faţa deformată de umbre şi oglinzi. După ce au început filmările, Clouzot a deveneit el insuşi maniac, obsedat de fiecare detaliu în parte, a rescris şi refilmat scene de o sută de ori, torturînd-şi actorii şi echipa. Pe Reggiani l-a epuizat punîndu-l să alerge kilometri întregi. De altfel, actorul a fost primul care a părăsit filmările, zicînd că nu se mai întoarce. La cîteva zile după, în timp ce refăcea o scenă, Clouzot a suferit un atac de cord şi a fost dus la spital. Romy Schneider ar fi spus că a fost exact ceea ce trebuia să se întîmple, pentru că asta l-a salvat de eşecul evident al filmului. Dacă regizorul ar fi reuşit să-şi ducă proiectul pînă la capăt, probabil că Infernul ar fi revoluţionat tehnicile cinematografice, iar filmele de după el ar fi arătat altfel. Acest documentar salvează însă onoarea lui Clouzot, trecîndu-l în lista celor mai interesanţi regizori ai secolului XX.

Ce-mi place la TIFF (printre atîtea altele) e că-ţi permite să descoperi un regizor debutant (prin filmele din competitie) şi-ţi aduce apoi şi al doilea şi al treilea flm al regizorului respectiv, dîndu-ţi sentimentul că l-ai văzut crescînd, că-l cunoşti de pe vremea cînd nimeni n-auzise de el. Daniel Sanchez Arevalo e pentru a doua oară prezent în competiţia TIFF, dupa ce în 2007 a luat Premiul Publicului cu Albastru închis aproape negru. Al doilea lungmetraj al său, Graşii, e o comedie ale cărei personaje, cam prea grase, sunt filmate deseori fără cap, ca şi cum burţile lor ar fi centrul universului şi sursa tuturor necazurilor.

De fapt, supradimensionarea e o metaforă pentru toate problemele pe care le lăsăm nerezolvate şi le înghiţim zi după zi, încercînd să ne convingem că totul e bine. Graşii, ridicoli, stîngaci, fără încredere în sine, deprimaţi, sîntem noi, acoperiţi de straturi nenumărate de frustrări, angoasă şi teamă de eşec. Probabil că filmul nu va lua unul din marile premii ale festivalului, dar cred că a plăcut destul de mult încît să fie un candidat la premiul publicului. Măcar pentru scena în care doi tineri logodiţi şi foarte catolici se dezbracă pentru prima dată unul în faţa celuilalt, pe întuneric, iar trupurile lor sunt luminate de un Iisus verzui şi fosforescent, răstignit pe peretele camerei.


În fine, declar, oarecum uşurată, că am prins şi un film slab la TIFF-ul acesta. Poveste anodină (r. Anocha Suwichakornpong) a luat marele premiu la festivalul de la Rotterdam, semn că nu toată lumea e de aceeaşi părere cu mine. Filmul thailandez mi s-a părut însă prea conceptual, o meditaţie asupra vieţii şi a cosmosului, care probabil că va plăcea convertiţilor occidentali la budism, dar care, pentru mine, a fost doar un film anodin.
În orice caz, nu ma plîng, anul ăsta n-am văzut nici un film prost prost prost. Mai e vreme, nici n-am ajuns la jumatatea festivalului.