Parisul visat
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 62, iulie 2011)
Tuturor ne-ar plăcea să trăim în altă parte. N-am întîlnit pe nimeni care să fie pe deplin mulţumit de aici-şi-acum-ul lui (şi, sincer, mulţumirile de sine sînt întotdeauna plictisitoare). Pentru mine, viaţa visată e Parisul. Parisul din anii ’20 sau, dacă nu se poate şi nu se poate, Parisul de azi. Deşi l-am întors pe toate feţele şi-i cunosc slăbiciunile care-l fac detestabil în ochii altora, eu ştiu că o parte din oraşul ăsta se suprapune perfect peste o parte din mine. Partea cu anii ’20, mai exact. Îi aduc ca argumente în favoarea mea pe suprarealişti (unul mai nesuferit ca celălalt), Picasso, Matisse, Modigliani, Fitzgerald, Vian tînăr, Dalí rinocer, hotelurile mizere în care se scria în draci, nopţile petrecute din bar în bar, cu dans şi pileală, şi un aer plin de disperare şi posibilităţi infinite. Aşa se explică de ce m-am bucurat atîta cînd am (re)văzut în zile consecutive două filme cu Parisul visat.
Primul e Visătorii (2003, r. Bernardo Bertolucci), vărul îndepărtat şi mai puţin crud al Ultimului tango la Paris. De data asta, perioada e martie-mai 1968, dar realitatea atît de brutală din zilele acelea nu apare decît spre final, sub forma unei pietre de pavaj care sparge geamul apartamentului-adăpost. Adăpost construit de cei trei tineri, Théo, Isabelle şi Matthew, din jocurile erotice şi psihologice ale maturizării, dar mai ales din bucăţi de filme. Pe care le ştiu pe de rost, le asezonează cu articole din Cahiers du cinéma şi le înghit la Cinematecă, în cantităţi năucitoare pentru un spectator de astăzi. „Ăsta nu e mai ’68, ci un vis de mai ’68“, scria Maximilian le Cain în Senses of Cinema, şi, într-adevăr, visătorii au parte de-o vîrstă de aur a tinereţii lor, utopică şi totuşi reală, visată şi totuşi trăită. Dacă adăugăm la asta voluptatea generoasă a privirii lui Bertolucci şi interpretarea înduioşătoare şi bulversantă a lui Louis Garrel, Eva Green şi Michael Pitt, atunci avem un film numai bun de revăzut cînd ni se face dor de dezvirginări pe-o podea de bucătărie şi de bătut recordul la străbătut Luvrul în alergare (ca-n Bande à part). Despre cartea după care s-a făcut filmul – Visătorii, de Gilbert Adair (Editura Trei, 2007) – spun doar că e scrisă mediu spre mediocru, cu o pasiune abundentă pentru comparaţii şi metafore la vedere. Şi că n-ar merita pomenită dacă n-ar exista filmul.
Al doilea Paris visat e fix pe sufletul meu: Midnight in Paris (2011, Woody Allen). E pentru prima dată cînd văd un film al lui Woody acolo unde trebuie, adică la New York, într-un cinema cu săli cochete din Chelsea. La finalul proiecţiei, după rîsete, chicoteli şi zîmbete în cascade, mi-am spus, în gînd, ca să nu deranjez pe nimeni: Thank God for Woody Allen! Ce bine că există pe lumea asta Woody Allen, ca să pună într-un film naivităţile şi stîngăciile inimii noastre. Midnight in Paris e istoria nemulţumirii lui Gil (cel mai bun rol al lui Owen Wilson de pînă acum): Gil e scenarist la Hollywood, dar vrea să se facă scriitor la Paris. Şi, dorindu-şi el asta atît de mult, ajunge în Parisul anilor ’20, unde-şi trăieşte, în sfîrşit, vîrsta de aur. N-are rost să dezvălui mai multe, sperînd că veţi exclama ca şi mine, în diverse momente ale acţiunii: „NU se poate aşa ceva!“ Adaug doar că e cel mai încîntător film al lui Woody din ultimii ani, cel mai woody-anesc şi cel mai apropiat de surprizele adorabile ale literaturii sale. Vă recomand să vă pregătiţi pentru premiera de la Midnight in Paris citind Jurnalul lui Alice B. Toklas, de Gertrude Stein (Humanitas, 2011). Unde, cu puţin noroc, s-ar putea să-l găsim pomenit şi pe Gil al nostru.
