„Cinema-ul nu este pînă la urmă decît un alt gen literar” - interviu cu Andrei UJICĂ
Născut în 1951 la Timişoara, Andrei Ujică e autorul, alături de Şerban Foarţă, al textelor pentru Cantafabule, albumul legendar al formaţiei Phoenix. În 1981, emigrează în Germania, iar în 1992 realizează împreună cu Harun Farocki Videogramele unei revoluţii, primul film din trilogia dedicată sfîrşitului comunismului istoric. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu încheie această trilogie, fiind totodată cel mai provocator, mai discutat şi mai apreciat film românesc din ultimii ani.
Istoria a consemnat regimul comunist de la noi ca fiind unul nelegitim şi ilegal. Or, în Autobiografie... ni se aminteşte că şi Regina Marii Britanii, şi Richard Nixon, şi Charles de Gaulle au dat mîna cu dictatorul, iar o sală întreagă l-a pus la punct pe Constantin Pîrvulescu atunci cînd a încercat să conteste corectitudinea alegerilor în partid. În aceste condiţii, a fost sau nu regimul comunist nelegitim?
Desigur, din punct de vedere al uzanţelor democratice, regimul comunist a ajuns la putere pe căi ilegitime. Dar despre ce vorbim noi aici? Ştim cu toţii că Europa a fost împărţită în februarie 1945 la Yalta, drept pentru care Occidentul a protestat doar formal la alegerile falsificate ce au fost organizate ulterior în zona de influenţă sovietică, întrucît ele acordau un cadru legal respectivei înţelegeri. Politica este o îndeletnicire pragmatică pentru care morala nu reprezintă mai mult decît un registru retoric. Pe de altă parte, noi uităm cu prea mare uşurinţă un fapt. E adevărat că, în momentul în care regimul comunist a fost impus României printr-o putere străină, nu exista aici o tradiţie a acestei mişcări, aderenţii ei de-abia numărînd cîteva sute de oameni. Însă la primele alegeri libere organizate după Revoluţie, urmaşul direct al respectivului regim a obţinut 85% din voturi, ceea ce dovedeşte că imensa majoritate a populaţiei acceptase sistemul sau, în orice caz, se aranjase cu el. Asta complică lucrurile.
Ce credeţi despre încercările de comparare ale celor două ideologii totalitare care au devastat secolul XX?
Dacă nazismul a fost un accident istoric, marxismul nu. Asta neschimbînd cu nimic caracterul eronat al proiectului. Comparaţiile dintre cele două ideologii şi dintre formele de dictatură care au decurs din ele mi se par irelevante. Nu cred că ajungem niciunde prin ierarhizarea statisticilor cu victime, adică numărînd morţii de-o parte şi de alta. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, observăm că există anumite structuri macrosociale, care activează răul latent din om. Acesta intervine ciclic în cursul istoriei, creîndu-şi de fiecare dată cadrul în care să se poată manifesta: sclavagism, fundamentalism religios sau ideologic etc. Avem de-a face cu răul universal care, atunci cînd se dezlănţuie, este atotdistrugător. Omenirea a dat întotdeauna performanţe uluitoare în acest domeniu. Vorba lui Dostoievski: „în rău, omul a atins absolutul“. Dar dacă e să fim drepţi, trebuie să spunem că şi în bine.
Ce spuneţi atunci de distincţia stînga/dreapta, care animă atît de mult spiritele în spaţiul public de la noi?
După părerea mea, odată cu implozia ultimei idelogii utopice ieşite din iluminism, adică a marxismului, axa stînga/dreapta a devenit inoperantă pentru discursul analitic. De aceea mie mi se pare complet nefructuoasă orice polemică purtată de pe aceste poziţii. Conflictul de opinii din peisajul cultural românesc actual este de fapt unul dintre generaţii sau, ca să folosim o terminologie de secol XIX, dintre modernişti şi tradiţionalişti. Din păcate, lupta se poartă cu argumente ce provin dintr-o dublă raportare eronată. Tinerii insistă în confuzia care a blocat multă vreme şi cultura occidentală, potrivit căreia ar exista o suprapunere între ideea de stînga şi ideea de modernitate. Generaţia opusă uită, la rîndul ei, în euforia victoriei istorice repurtate, că nici o restauraţie nu a reuşit vreodată şi că firul vremurilor nu poate fi reînnodat în aşa fel încît să faci să dispară o întreagă epocă. Faptul că în Occident o serie de filozofi, de la Alain Badiou, la Slavoj ˇZiˇzek – se încîlcesc în teorii neomarxiste, are cel puţin o justificare biografică. Dar ce-l poate face pe un tînăr intelectual de la noi să adere la poziţiile lor, împrumutînd inclusiv argumente din studiile postcoloniale...? Pun şi eu o întrebare retorică. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că nu a existat un faliment mai mare în istoria gîndirii decît marxismul. Atît de mare, încît a produs daune de lungă durată filozofiei ca atare, discreditînd-o în conştiinţa publică, pentru o perioadă nedeterminată de timp.
Eu unul sînt destul de mirat că în România nu a fost încă receptată Zorn und Zeit, cartea filozofului german Peter Sloterdijk, apărută în 2006, în care se schiţează o nouă sinteză psihopolitică a devenirii istorice, pornind de la conceptul grec de thymos, în accepţiunea lui de „mînie provenită din mîndrie rănită“. Sloterdijk pune la dispoziţie un aparat terminologic care transcende dihotomia psihanalitică „eros/thanatos“ – dominanta teoretică a secolului XX – şi ca atare însăşi axa stînga/dreapta.
Spuneaţi că realizarea Autobiografiei... a fost ca o terapie pentru dvs. Credeţi că filmul ar putea funcţiona astfel şi pentru spectatorii lui?
Toate naţiunile care ies dintr-o dictatură suferă pentru multă vreme de o traumă colectivă. Şi pentru că nici un psihanalist din lume nu are o canapea destul de mare încît să poată lua loc pe ea o ţară întreagă, arta (iar în zilele noastre mai cu seamă filmul) poate prelua din cînd în cînd această funcţiune.
Deci Autobiografia... poate să vindece de trauma comunistă?
Mă rog, în măsura în care psihanaliza poate vindeca ceva în general. Eu sînt în privinţa asta destul de sceptic. Dar îşi poate ajuta, în orice caz, spectatorii să conştientizeze şi, deci, să localizeze rădăcinile răului.
Cum a influenţat pregătirea dvs. literară felul în care vă construiţi filmele?
Pe vremea cînd scriam proză, adică în tinereţe, felul de-a povesti era cinematografic. De la bun început, filonul narativ, atîta cît l-am avut, venea dinspre cinematograf, şi nu dinspre literatură. Deci relaţia e inversă. Există însă şi un număr de texte nenarative, tot de atunci, care se afundau în substanţa lingvistică. Acelea sînt de natură pur literară şi visau să ajungă printr-o simultaneizare a straturilor lexicale la o transgresiune totală a genurilor. Problematica respectivă am reluat-o apoi în cinema, care – dacă e să mă întrebaţi pe mine – nu este pînă la urmă decît un alt gen literar.
Dacă vrea cineva să citească prozele lui Andrei Ujică, unde le găseşte?
Ar fi mai bine să nu le caute, pînă nu le revăd eu întîi. Mă rog, în afară de două-trei... Le găseşte în Orizont, Luceafărul, Echinox, prin revistele epocii.
Sînteţi mulţumit de dezbaterea publică pe care a stîrnit-o Autobiografia...? Vă aşteptaţi ca filmul dvs. să fie pretextul pentru o reevaluare a istoriei recente, sau credeţi că încă nu sîntem pregătiţi pentru asta?
Bietul artist îşi doreşte întotdeauna ca opera lui să declanşeze „o dezbatere socială“. Iar de data asta este de parcă s-ar fi şi produs. Să sperăm că discuţia atît de necesară, de care vorbim, se va purta la scară largă într-o zi, indiferent de rolul pe care l-ar juca în acel context filmul meu.
41% dintre români l-ar vota mîine pe Ceauşescu, dacă s-ar prezenta la alegeri. Putem spune că propaganda din anii comunismului şi-a atins de fapt scopul, reuşind să şteargă orice amintire negativă, spălînd creierele?
Nu cred că propaganda fostului regim a fost atît de persuasivă încît să ne urmărească decenii la rînd. E vorba mai mult de-o tipică bombăneală pe timp de criză. Oamenii în general îşi privesc viaţa din perspectivă cotidiană. Nostalgia aceasta, pe cît de stupidă pe-atît de iresponsabilă, se datorează simplului fapt că privirea lor asupra istoriei trece prin propriul frigider. Dar cum memoria înşală, au halucinaţii. Fiindcă ar trebui să te întorci pînă la primele Fram-uri din anii ’65-’70, ca să le vezi pline şi să ai impresia că era bine în socialism. O impresie falsă din orice punct de vedere, de fapt.
La finalul Autobiografiei..., Ceauşescu devine din abstract, uman, şi, din cauza asta, mai greu de urît. Nu îi faceţi prin asta un serviciu? Nu vă e teamă că veţi spori pasiunea nostalgicilor?
La ce bun să transformăm personajele istorice în clişee, numai ca să le putem după aceea urî sau venera, în mod necondiţionat? Ce legătură mai are asta cu adevărul sau cu o perspectivă corectă asupra istoriei, ca să nu mai vorbesc de una filozofică? Cît priveşte admonestarea „mi-e teamă doar de ce-ar putea să creadă nostalgicii“, păi nostalgicii cred oricum „c-a fost bine“, indiferent dacă personajul în cauză este umanizat sau nu. A reda istoriei dimensiunea psihologică nu înseamnă altceva decît să o repui în drepturi. Ea a fost şi rămîne romanul/filmul tuturor timpurilor.
La ieşirea de la premieră, o doamnă spunea, indignată: „Nu văd ce legătură are filmul ăsta cu poporul român“...
Şi să-mi mai spună mie cineva că nu fac film de ficţiune...
După trilogia dedicată comunismului, urmează una despre cultura pop. Cu ce începeţi?
Cu The Beatles.
a consemnat Luiza VASILIU
Foto: Roald Aron
