Un hotline de bune maniere - interviu cu Aurelia MARINESCU
Pînă să încep interviul cu dna Aurelia Marinescu, am încălcat vreo trei reguli de bune maniere. Am greșit scara și am sunat la un apartament al cărui proprietar dormea liniștit înainte să apar eu la ușa lui, apoi, din cauza mezaventurii cu scara, am întîrziat vreun sfert de oră, pentru ca, ajunsă în sfîrșit la adresa potrivită, să întreb dacă trebuie să mă descalț. (nu e politicos să te descalți cînd mergi în vizită la cineva). Oricum, toate astea n-au mai contat cînd a început interviul. Care a fost mai degrabă o discuție relaxată, un mod simpatic de-a petrece o duminică dimineață.
E codul bunelor maniere o reţetă?
În Germania, unde se trăieşte bine nu pentru că ar costa mîncarea puţin sau lefurile ar fi mari, ci pentru că există un respect al unuia faţă de celălalt şi o atmosferă plăcută, poţi la ora 1 noaptea să te duci la metrou şi să nu păţeşti nimic. Iar dacă există cumva vreun individ agresiv, ca din pămînt răsar doi poliţişti care te apără. Acolo ai liniştea şi siguranţa pentru care a fost inventat codul bunelor maniere, care este o reţetă de a supravieţui în medii sociale diferite. La ţară există o cultură de tip rural, unde te descalţi la uşă, unde saluţi pe toată lumea, indiferent dacă îl cunoşti sau nu, şi unde apelativele sînt „cuscru mare“, „cuscru mic“, „ginerică“...
Toate sînt familiale...
Da, şi dau naştere la ceva ce m-a supărat pe mine în urmă cu puţină vreme. La urcare într-un tramvai, îmi spune – să zic, un domn, dar nu cred că era domn: „Hai, mamaie, mişcă-te mai repede, ce faci?“. Era probabil transplantat de la sat la oraş. La sat, să-i spui unei femei cu basma, care lucrează pe cîmp, „Doamnă, cîtă sfeclă cultivaţi la hectar?“ e caraghios. Aşa şi „Mamaie, mişcă-te!“ e inadecvat, pentru că modalitatea de a trăi după reţetă la oraş şi la sat diferă. Asta nu înseamnă că orăşenii sînt nişte îngeraşi. Nicăieri în lume nu există numai oameni bine-crescuţi. Dovadă că pe la începutul secolului, Caragiale a scris într-una dintre schiţe: „E, ce să-i faci. E măgar şi violent şi n-are manere“. Respectul faţă de celălalt, căci asta e în rezumat codul, lipsea şi pe vremea aceea la unii mai prost-crescuţi. Dacă nu i-ar fi transplantat cineva cu forţa în aceste blocuri-dormitor, probabil s-ar fi purtat bine. După ’89, s-a înţeles că libertatea e un fel de descătuşare a tuturor manifestărilor gregare, că ai voie să faci ce vrei. Mă mir că unii nu-şi dau jos pantalonaşii în mijlocul străzii, dacă tot e libertate. Sînt nişte noţiuni înţelese greşit. Mămicile îmi spun că ele îşi învaţă copiii să fie politicoşi, dar ceilalţi rîd de ei, le spun „pămpălău“, „papagal“. Da, politeţea e uneori considerată drept o slăbiciune.
Apropo de asta, nu înţeleg de ce dispare pronumele de reverenţă „dumneavoastră“. Dau telefon la Vodafone şi mă ia băiatul ăla „Alo, bine-ai venit. Ce mai faci?“. Zic: „De unde mă cunoaşte tipul ăsta?“. Sau chiar în locuri publice, scrie „Trage uşa“ sau „Împinge“. Îi durea mîna să mai pună un „ţ“ şi un „i“? Niciodată pronumele de reverenţă în limba română nu va avea conotaţie negativă. Iar ideea de a împrumuta pronumele din engleză e o tîmpenie.
Care a fost momentul în care v-aţi dat seama că vă pricepeţi la bune maniere, că aveţi răspunsuri la toate neliniştile legate de regulile de politeţe?
Să lucrezi cu copiii e un prag foarte greu de trecut. Trebuie să ştii cum te porţi, altfel te educă ei pe tine. În plus, mi-am dat seama că nici o carte străină nu corespunde realităţii de la noi. Am citit enorm de multe cărţi şi am ales doar subiectele care mă incitau şi care la noi nu se cunosc (cum ar fi că trebuie să returnezi ceva găsit pe stradă, altfel e furt). A venit cineva şi m-a întrebat ce e ăla un „cîvî“ (adică CV).
Un cal verde...
Da... Aşa că am făcut o explicaţie a „calului verde“, pe trei profesii – zidar, secretară şi profesor. Le-am inventat eu. Sau primeam vederi de la elevii mei pe care scria „Salutări de la mare“ sau, în cazul în care era inspirat, „Un strop de mare şi o rază de soare de pe însoritul litoral. A dvs. colegă (!)“. Am explicat cum se scrie o vedere (nu cu formule standard), cum se vorbeşte la telefon, cum se aşază tacîmurile (desenele le-am găsit la o fabrică din Bavaria). Nu e o carte uşor de conceput. Dar a meritat. Codul... a rămas ca Alice în Ţara Minunilor, apar multe cărţi de poveşti, dar Alice nu lipseşte niciodată din librării. Aşa şi Codul..., continuă să se vîndă. Pînă acum, s-a vîndut în 250.000 de exemplare. Nu vreau să mă opresc aici. M-am gîndit – pentru că nu mai predau la facultate şi pentru că interesul populaţiei pentru acest subiect e constant – să fac un ONG cu următorul scop: acela de a răspunde gratuit întrebărilor solicitanţilor. E un proiect pe care vreau să-l supun atenţiei publice. De curînd, am făcut un video-interviu pentru site-ul României libere şi a sunat foarte multă lume în timpul emisiunii. M-au întrebat tot felul de chestii. Aşa am văzut că oamenii încă mai sînt extrem de curioşi.
Care e cea mai bizară întrebare?
Ce părere am de Bote. Am zis că am o părere bună, se îmbracă frumos, e un băiat frumos, dar îşi etalează viaţa privată – lucru care nu se face. Eu ştiu să răspund la tot, că după 15 ani de lecturi şi interes, proastă să fi fost, şi tot reţineam... (rîde)
De ce aveţi nevoie pentru a putea demara proiectul?
De un manager care să popularizeze proiectul, o dactilo-secretară (o am), un abonament de Internet şi două de telefon – fix şi mobil. Se va răspunde la întrebări la un telefon fix 021 725 27 95, foarte bun pentru că are robot şi se poate lăsa întrebarea acolo, pe un mobil la care răspund chiar eu (0723 344 240), la adresa Aleea Obcina Mică, nr. 1, bl. Z31, ap. 5, Bucureşti, şi pe e-mail-ul geta.irinel@yahoo.com. La telefonul „Alo, n-aţi greşit numărul“ se va răspunde gratuit la întrebări legate de bunele maniere, iar cele mai interesante vor fi publicate sîmbăta în ziarul Click.
De ce tocmai în Click?...
Pentru că îl cumpără multă lume. Mi s-a mai oferit spaţiu şi joia în România liberă.
E proiectul dumneavoastră un hotline de bune maniere?
Da, asta pentru că prefer să lucrez de acasă.
Dar presupun că nu poate să se trezească cineva la 1 noaptea şi să vă întrebe cum se aşază tacîmurile.
Ba da!
E un proiect generos. De fapt, bunele maniere au legătură cu generozitatea.
Cu generozitatea şi toleranţa. Prima lege e să taci din gură şi să zîmbeşti. Dacă zîmbeşti, ai cucerit pe toată lumea. Iar dacă eşti într-adevăr nevoit să vorbeşti, atunci să vorbeşti frumos. Este foarte importantă opinia publică. La noi, toată lumea e încruntată, posomorîtă, supărată. În Bucureşti, ai senzaţia în orice moment că cineva îţi dă o palmă. Dacă se uită la tine, o face din curiozitate şi critic: „Ia uită-te la ea ce rochie are! Nu i-o fie ruşine, la vîrsta ei?!“. Ştiu că ăsta e păcatul cel mare şi mă simt tare bine cînd mă duc în Germania. Acolo nu mă agresează nimeni. Toată lumea îmi zîmbeşte. Copiii mei stau pe o stradă cu nume ciudat... Schmargendorferstrasse. Pînă am învăţat, mi-a ieşit sufletul. Dar la început, m-am rătăcit. M-am apropiat de o doamnă şi i-am spus Schpanger... iar ea, „Ja, ja, Schmargendorferstrasse“, mi-a arătat imediat în ce direcţie să o iau. Lumea e amabilă, zîmbitoare, mult mai puţin rigidă, încărcată de false probleme.
Spuneaţi la început că bunele maniere şi savoir vivre reprezintă acelaşi lucru. Cum poate totuşi un set de reguli să se transforme în artă?
Într-adevăr, codul şi arta de a trăi frumos sînt unul şi acelaşi lucru. Savoir vivre înseamnă de fapt a şti. A te purta bine presupune un examen de cînd te scoli şi pînă te culci, iar fiecare gest trebuie să fie gîndit şi făcut în aşa fel încît să nu încalce cele două reguli de bază: Să nu te faci de rîs şi Să nu-l superi pe celălalt – empatia.
Am cunoscut un băieţel care are geniu în a se purta bine. O să reuşească în viaţă. Cînd îi dai o ciocolată, se uită în ochii tăi şi-ţi spune: „Mulţumesc frumos, e ciocolata mea preferată“, chiar cînd casa e plină de ciocolăţi pe care nu le mănîncă nimeni. Dar te face să te simţi bine. Îţi spune: „Ce bluză frumoasă ai, şi ce nasturi! Sînt funcţionali?“ Are 6 ani şi va răzbi în viaţă foarte bine. De la copii am avut multe de învăţat. La una dintre întîlnirile cu elevii, un băiat s-a ridicat şi m-a întrebat unde să te aşezi în maşină. I-am explicat că în maşinile particulare, locul de onoare e lîngă şofer şi i-l oferi persoanei privilegiate. Iar băiatul îmi spune: „Sigur, s-o aşez pe mama pe locul mortului...“ Zic – „Dacă se conduce bine şi dacă îşi pune centura de siguranţă, nu trebuie s-o omori neapărat“.
Sînt bunele maniere o formă de ipocrizie?
În carte, am un capitol despre minciunile protocolare, care sînt preferabile în anumite situaţii. E mai bine să minţi pe cineva care tocmai a ieşit din spital, în loc să-i spui „Vai, în ce hal arăţi!“. Am făcut o emisiune cu Radu Moraru. Mi-a spus că el nu spune niciodată minciuni protocolare. I-am dat un exemplu: te duci la cineva şi-ţi dă o cafea groaznică, după care te întreabă cum e. Doar n-ai să-i spui că e o porcărie. Zice, „Ba eu spun“. „Şi te mai cheamă şi a doua oară?“ Zice – „Nu, n-am verificat, dar nu cred“. Bunele maniere sînt un dans, un joc ipocrit. Dar e foarte necesar pentru că, dacă am spune tot ce gîndim, ne-am sparge capul în orice moment.
Aurelia Marinescu este autoarea Codului bunelor maniere, carte care, din 1995 şi pînă în prezent, s-a vîndut în 250.000 de exemplare.
a consemnat Luiza Vasiliu
Foto: Cosmin BUMBUȚ
