Ziua 2 (a cincea de TIFF)
Cînd începi să încurci cinematografele între ele, înseamnă că te simţi la TIFF ca acasă (unde ţi se întîmplă să pui cheile în frigider şi să le cauţi pînă înnebuneşti prin toate sertarele). Eu o păţesc cel puţin o dată pe ediţie. Miercuri, de pildă, am crezut că Betrayal (r. Kirill Serebrennikov, 2012) e la Republica, nu la Victoria, aşa că am alergat pe străduţe de la un cinema la altul, am pierdut primele 5 minute, dar m-am aşezat pe scaun fix înainte ca un SUV să intre în pietonii din staţia de autobuz din film. E clar, începe cu moarte, deci aşa o s-o ţină, mi-am zis. Cu moarte, infidelitate, pedeapsă (umană sau divină, depinde cine desprinde balustrada de care te sprijini în timp ce-ţi înşeli soţul), simboluri şi morală, cu o actriţă foarte bună (Franziska Petri) şi cam atît.
Al doilea film rusesc de ieri a urcat rapid în topul celor mai intense experienţe cinematografice din toţi anii mei de TIFF. Living, al doilea lungmetraj al dramaturgului Vassily Sigarev, nu poate fi povestit decît în cîteva cuvinte care, de fapt, nu reuşesc să spună nimic: un fiu care-şi pierde tatăl, o femeie care-şi pierde iubitul, o mamă care-şi pierde fiicele, istorii de doliu şi groază, istorii despre substanţa atît de fragilă a vieţii şi momentul în care-ţi dai seama că partea proastă la treaba cu viaţa şi trăitul nu e faptul că tu o să mori, ci că oamenii la care ţii cei mai mult o să moară. Sigarev e genul de regizor căruia nu-i pasă de confortul tău personal. Te ia, te leagă de scaun şi începe să dea. Fără ocolişuri, fără menajamente, fără metafore. Vorba unui prieten bun, de la filmul ăsta nu ieşi neplîns. Ceea ce vă doresc şi dvs.
Prezent la TIFF în secţiunea 3X3 e şi regizorul israelian Eyal Sivan, responsabil, printre altele, de monumentalul documentar de motaj Specialistul: portretul unui criminal modern. Sivan a scos din arhive peste 350 de ore de înregistrări ale procesului lui Adolf Eichmann, acuzat de organizarea deportării evreilor şi de trimiterea lor în lagăre. În toate cele 9 luni de proces, Eichmann repetă cu obstinaţie (şi pare absolut convins de ce spune) că nu se simte vinovat de moartea a milioane de evrei pentru că el n-a făcut altceva decît să respecte ordinele primite de la superiori şi că, în orice caz, s-a ocupat doar de transportul lor, nu de uciderea propriu-zisă. Trimis în lagărele de concentrare ca să se convingă cu ochii lui de eficienţa metodelor de ucidere, Eichmann spune: „M-am dus, m-am uitat, mi-am luat notiţe”. Expresia asta, „mi-am luat notiţe”, închide în ea monstruozitatea obedienţei unui birocrat pentru care vinovăţia e o chestiune care ţine de logică („n-am apăsat eu pe trăgaci, deci nu e vina mea”), nu de morală. Ar mai fi multe, foarte multe de discutat despre documentarul lui Sivan, dar mă abţin deocamdată.
Ziua s-a terminat cu un film danez din competiţie, Nord-vest (r. Michael Noer, 2013), un 25th Hour, varianta cu puşti dintr-o suburbie a Copenhagăi care se bagă în nişte afaceri periculoase şi n-au cum să sfîrşească altfel decît rău.
A doua mea zi de TIFF a fost cam grea. Azi cred că mă duc la un documentar despre scoici.
