Pukkelpop 2012
-sau cum am văzut 30 de concerte în 3 zile-
Pe 15 august 2012 am împlinit 28 de ani. Şi tot pe 15 august 2012 mi-am pus în rucsac două rochii şi-un tricou şi-am plecat la Pukkelpop, unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Belgia (de fapt, al doilea după Werchter). La 28 de ani, m-am hotărît în sfîrşit să fac ceva ce puştanii din Olanda, Franţa, Germania fac de la 16 ani: merg cu cortul şi cu prietenii la o chermeză uriaşă de trei zile, unde dorm puţin, dansează, îşi fac de cap şi-şi văd trupele preferate. Veţi spune că pe la aproape-30-de-ani te-ai obişnuit prea mult cu deliciile confortului ca să te-ntorci la vacanţele dintr-a unşpea. Nici pe departe.
Ca să ajungi la Pukkelpop, trebuie să zbori pînă la Bruxelles, să iei autobuzul pînă la Gare du Midi, să iei trenul pînă în Hasselt, un orăşel din Flandra, şi de-acolo încă un autobuz pînă în satul Kiewit. Pare complicat, dar nu e. La 11 dimineaţa îi pui mîncare în două castroane pisicii din Bucureşti, la 9 seara eşti în campingul B, cît pe ce să leşini, pentru că e deja plin ochi şi nu ştii dacă mai apuci să-ţi pui cortul pe undeva. Ameţit de oboseală, mergi pe aleile dintre corturi pînă vezi două locuri libere, fix lîngă cel mai gălăgios grup din camping. Dar nu mai contează, e bun şi locul ăla. În timp ce montezi cortul, unul dintre puşti vine clătinîndu-se să te-ntrebe de unde eşti şi dacă poate să te-ajute cu ceva. Spui: „România“ şi face ochii mari: „Şi aţi venit tocmai de-acolo la festivalul ăsta? Mamăăă, ce tare...!“. Pui cortul, pui izoprenul şi sacul de dormit, pui rucsacul, tragi fermoarul şi te duci după jetoane şi nişte bere. 4 jetoane – 10 euro, 1 bere – 1 jeton, 3 l apă – 1 jeton, cartofi prăjiţi cu sos – 1 jeton jumate. Îţi faci socotelile pentru următoarele trei zile, nu-i nici rău, nu-i nici bine, dar o să supravieţuieşti (în camping mai e şi un autobuz Carrefour cu fructe, iaurturi, pains au chocolat, lapte). În jur, media de vîrstă pare să fie pe la 15 ani şi 3 luni. Dacă aşa o să fie şi la festival – îţi spui – ai dat de dracu.
Joi, 16 august, prima zi
Opt scene cu cîte opt-nouă concerte şi aproape 70.000 de oameni pe zi. Şi eu, care voiam să văd trei sferturi din concertele de joi. N-am reuşit decît 11, adică mai mult decît văd în jumătate de an în Bucureşti. Mai întîi, White Rabbits, brooklynezi indie rock cu trei albume şi multă percuţie. La „Percussion Gun“, piesa lor cea mai cunoscută, zboară-n aer cele două seturi de tobe şi mă trezesc şi eu în sfîrşit, după o noapte în care am reuşit să dorm lemn şi-o dimineaţă în care n-am stat la coadă la duşuri decît vreo zece minute. Am în picioare nişte bocanci cu care pot să umblu prin praful dintre scene şi să calc bine-mersi peste paharele de plastic. N-am văzut niciodată atîtea pahare de plastic la un loc. Dar să nu anticipăm. E joi la prînz, lumea de-abia se-adună, nici la standurile de încărcat telefoane cozile nu-s foarte mari, e cald şi bine, îmi dau jetoanele pe apă şi bere şi mă gîndesc cum să fac să ajung la timp de la scena Club, la scena Castello, la scena Marquee. Îmi dau seama că o să fie imposibil să văd tot ce mi-am notat pe program, aşa că mă port ca la TIFF, unde la primele ediţii alergam de la un cinema la altul ca să văd şapte filme pe zi. După White Rabbits, fac o pauză scurtă cît să-mi încarc telefonul, în timp ce văd pe ecran mare vreo două piese de la Cloud Nothings. Nu sună rău, dar presimt c-o să fiu din ce în ce mai greu de impresionat pentru că line up-ul e gîndit aproape la milimetru, cu trupe care-i preocupă intens pe cronicarii de la The Guardian, Uncut, Q, NME etc. Pe Alt-J nu-i ştiu decît de cîteva luni, de cînd ascult în continuu albumul lor de debut, An Awesome Wave. Muzica lor sună proaspăt şi neliniştitor, pe la mijlocul drumului între electro şi folk psihedelic. Cu o săptămînă înainte de Pukkelpop, citisem în The New York Times o cronică de concert laudativă şi sintagma „o stilistică a ofuscării şi aluziei conspirative“. Pentru unii, Alt-J fac un pop pretenţios, pentru mine o muzică suficient de senzuală şi de plină de umor încît să dau boxele la maximum. Concertul a fost excelent, deşi plasat într-un cort ca o saună, fix în miezul după-amiezii.
La 14,30 a început Snoop Dogg, pe care ţineam morţiş să-l văd. Mai întîi pentru că mă binedispune teribil de fiecare dată cînd dau peste vreun clip de-al lui şi-apoi pentru că am visat, acum vreo două luni, că stăteam la aceeaşi terasă pe Lipscani. Pe Snoop Dogg (numele adevărat e Calvin Cordozar Broadus, Jr.) nu poţi să-l iei în serios, e mereu fumat, spune prostii şi are, ca orice hip-hopper veteran de pe coasta de Vest, mania grandorii (înainte să intre pe scenă, s-a auzit vreo două minute corul din Carmina Burana). A făcut spectacol cum ştie el mai bine, cu domnişoare îmbrăcate-n poliţiste şi publicul care cînta absolut fiecare vers. Concertul lui a fost singurul la care pe ecranele imense din dreapta şi stînga scenei am văzut sînii fetelor din public. Se-ntîmpla aşa: cameramanii găseau o fată simpatică urcată pe umerii prietenului ei, ea se vedea pe ecran, începea să ţipe şi-şi ridica tricoul, în aplauzele a mii de oameni. A, şi am uitat de microfonul lui Snoop, care avea un ditamai scutul cu diamante, făcut pe mărimea mîinii lui. Cum ai putea să te superi vreodată pe aşa o comoară de om?
După Snoop, am sărit direct la The Horrors (vorba Liviei, amica mea, trupa cu cei mai urîţi băieţi din univers), Santigold (hiper-efervescentă), Django Django (concertul la care am dansat cel mai mult, după care am luat autograf de la basistul Jimmy, timid şi roşu-n obraji), Lianne La Havas (una dintre cele mai bune voci apărute în ultima vreme), Bjork (rece-conceptuală prima jumătate, tribal-dezlănţuită a doua), The Big Pink (nu cine ştie ce), Feist (delicată şi jucăuşă, exact aşa cum mă aşteptam) şi Mark Lanegan Band. Înainte de concert – era deja 1 noaptea –, o doamnă le-a zis băieţeilor ei de 6 şi 8 ani: „Uite-l!“ şi i-a făcut cu mîna unui bărbat blond care făcea probele de sunet la tobe. Bărbatul era chiar toboşarul lui Lanegan, adică responsabilul de mitraliera cu care începe „The Gravedigger’s Song“ (pe la jumătatea concertului, unul dintre copii a adormit, aşa că au plecat înainte de final). Lanegan s-a ţinut cu ambele mîini de stativul microfonului şi-a cîntat răguşit şi apocaliptic, ca şi cum n-ar mai fi existat nimic pe lume în afară de disperările lui. La ora 2 noaptea, am mers jumătate de oră pe jos pînă în camping şi m-am prăbuşit în sacul de dormit, convinsă că am ajuns într-un loc unde trebuia să fiu de mult, un loc în care eşti făcut numai din muzica pe care-o asculţi şi asta e de ajuns.
Vineri, 17 august, a doua zi
O oră coadă la duşuri, de la 8 jumate la 9 jumate. Apoi cafea şi-un croissant, apoi autobuz pînă la festival. Mă duruseră tălpile şi-n somn de la atîta stat în picioare, aşa că hotărîsem să alerg mai puţin şi să stau mai mult la aceeaşi scenă. Am început uşurel, cu Zulu Winter, puţin cam prea timoraţi, şi-am continuat cu patru concerte în primul rînd la Marquee, ca să mă pot odihni sprijinită de gard în pauze şi să stau la umbră. Mai întîi The Walkmen, newyorkezi de-o eleganţă şi-o tristeţe devastatoare, cu vocea lui Hamilton Leithauser sfîşiindu-ţi inima cu uşurinţa cu care te-ar invita la o cafea. Concertul lor de la Pukkelpop se poate vedea integral pe YouTube şi vi-l recomand cu căldură. Nu ştiam cine-i Sam Sparro, tipul de după Walkmen, şi-am descoperit un James Brown alb cu muşchi şi mustaţă, la care toată lumea s-a pus pe dans, inclusiv fotografii şi bodyguarzii. La Band of Skulls, am făcut o pasiune pentru toboşar (Matt Hayward) şi-am dat din cap convingător, iar la Grandaddy, reuniţi după mulţi ani, am nimerit în mijlocul unui public preponderent masculin, nostalgic şi binişor trecut de middle age crisis. Publicul de la festival a fost pînă la urmă extrem de divers, mergînd de la grupuri de puştani pînă la familii cu copii şi bunici cu braţele pline de brăţări de pe la festivaluri. Îţi găseai locul foarte uşor la Pukkelpop, chiar dacă erai un tip de 30 de ani tîrîind după tine un urs gigantic de pluş, chiar dacă erai o sexagenară slăbănoagă cu tatuaje din cap pînă-n picioare, chiar dacă erai o moldoveancă entuziastă, convinsă că a ajuns în Disneyland-ul vieţii ei. Vinerea s-a terminat cu Lykke Li, Stone Roses şi un plan pentru a doua zi.
Sîmbătă, 18 august, a treia zi
Planul era să prind cel mai bun loc în primul rînd din faţa scenei principale şi să stau acolo 12 ore pînă la Black Keys şi Foo Fighters. Mi-am zis că, dacă tot am bătut atîta drum pînă la festival, măcar ultima zi să fie-ntr-un mare stil. Pentru asta, la 11 fără 10 eram în faţa porţilor, la 11 intram şi la 11 şi cîteva minute eram deja în primul rînd, împrietenindu-mă cu Jena, viitoare asistentă medicală într-un spital din Belgia, care avea la ea o pancartă cu Foo Fighters şi multe sucuri de fructe. Au urmat cinci concerte (Balthazar, The Joy Formidable, The Cribs, All Time Low, The Shins) şi şapte ore de aşteptat (dintre care patru în cel mai puternic soare de vara asta), poante cu bodyguarzii, care au avut non-stop grijă de noi ca nişte fraţi mai mari şi mai tatuaţi. Pînă spre seară, lumea din primul rînd devenise o mică familie, bodyguarzii ne făceau poze, fotografii ne dădeau sucurile lor, noi împărţeam sendvişuri şi cremă solară, ne-ncurajam reciproc, ne entuziasmam în avans, eram în cea mai bună dintre toate lumile posibile (mai puţin leşinaţii care, ca la maraton, erau scoşi dintre noi şi duşi la punctul sanitar).
La 18,35 au început The Hives, cei mai amuzanţi şi mai săriţi de pe fix rock’n’roll-eri pe care i-am văzut vreodată, iar eu am prins din zbor pana chitaristului. La 20,25 au apărut The Black Keys şi blues rock-ul lor exploziv, în spatele nostru se-adunaseră zeci de mii de oameni, ne era din ce în ce mai bine, ca şi cum am fi stat cocoţaţi pe botul unui avion supersonic, de unde se văd ca-n palmă munţii, rîurile, oceanele. La 22,25, au intrat pe scenă Dave Grohl şi Foo Fighters-ii lui şi am ştiut din primele secunde că o să fie cel mai extraordinar concert la care am fost în cei 28 de ani ai mei, genul de concert la care te loveşte o fericire inexplicabilă legată de lucrurile cele mai simple, cum ar fi faptul că eşti în viaţă, că respiri, că poţi să cînţi, că poţi să sari. Foo Fighters trebuia să cînte anul trecut la Pukkelpop, dar, cu cîteva ore înainte de-a ajunge la festival, au fost sunaţi şi li s-a spus că se anulează totul, o furtună foarte violentă a făcut ravagii, a dărîmat una dintre scene şi a omorît cinci oameni. Aşa că înainte de „These Days“, Dave Grohl a povestit toate astea şi a spus că dedică piesa celor care n-au putut fi acolo în seara aia şi a fost atît de înduioşător să vezi zeci de mii de oameni ţinîndu-se de mîini şi cîntînd „One of these days the ground will drop out from beneath your feet / One of these days your heart will stop and play its final beat“. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba, despre ce faci pînă atunci cînd inima n-o să mai bată, despre cum ştii să alegi ce-i mai bun într-o viaţă, iar dacă un festival ca Pukkelpop-ul poate să te înveţe să faci asta, atunci e cu atît mai bine.
Foto: L. Vasiliu
